The Blues Brothers

Este inevitabil. Vrem nu vrem, tot la el ne intoarcem. Din blues ne-am născut, în blues vom muri. Fanfara in New Orleans cântă un recviem în drum spre cimitir dar o dă pe jazz şi blues la întoarcere. Pentru că viaţa este o sărbătoare iar sărbătoarea este blues-ul.

În 1980 John Landis a avut o idee. Să învie blues-ul. Şi cum nu putea să facă un război sau o revoluţie pe străzile din Chicago, New Orleans sau New York a făcut un film. The Blues Brothers. Doi fraţi, Jake şi Elwood Blues, cu cazierele cât griful chitării lui BB King readună trupa şi încearcă să strângă bani pentru a salva orfelinatul în care au crescut. Şi de aici se dezlănţuie…blues-ul soul-ul şi R&B-ul. Amuzant spre foarte amuzant la unele scene, puţin SF la alte scene, filmul lui Landis rămâne în istoria cinematografiei pentru celebra scenă a urmăririi delicvenţilor blues-ului dar si pentru muzica de calitate prezentă la fiecare colţ de stradă, in fiecare buton al Blues Mobilului şi in fiecare aţă a costumelor negre ale lui Jake si Elwood.

Şi pentru că nu se putea termina aici, Landis vine şi în 1998 cu o continuare. Mai slabă din punct de vedere cinematografic dar mai puternică din punct de vedere al blues-ului. Cu James Brown, BB King, Eric Clapton, Aretha Franklin, Steve Winwood, Dr John, Isaac Hayes, Erykah Badu şi mulţi alţi mari muzicieni în distribuţie The Blues Brothers rămâne un film pentru şi despre…soul, blues şi jazz. Pentru că dacă nu l-am fi avut pe James Brown sau Otis Redding nu l-am fi avut nici pe Michael Jackson, dacă nu i-am fi avut pe BB King şi Muddy Waters nu i-am fi avut nici pe Clapton şi Cream. Şi dacă nu i-am fi avut pe Clapton si Cream nu i-am fi avut The Doors, şi pentru că nu i-am fi avut pe The Doors nu i-am fi avut pe Pink Floyd. Şi dacă nu i-am fi avut pe Pink Floyd nu am fi avut muzică.

După cum spunea şi Jimmy Rabbitte: Do you have Soul?