Down by Law

Motto1: Tom Waits is Jesus, Kurt Vonnegut, his Father and Jim Jarmusch is filming them…

Motto 2: „It’s a sad and beautiful world”.

„Am o veste bună şi una rea. Vestea rea este că marţienii au sosit la New York City şi s-au instalat la Waldorf Astoria. Vestea bună este că ei mănâncă doar bărbaţi, femei şi copii fără acoperiş deasupra capului şi urinează benzină”. KV

„Today is grey skies, tomorrow is tears, you have to wait til yesterday is here”. TW

Şi acum ar fi cazul pentru un citat din Jarmusch dar sincer nu am unul. Îl las să vorbească prin prisma nimicului din filmul Down by Law. Într-un New Orleans atemporal îi găsim pe Zack (John Lurie), un peşte idealist cu tone de vise de mărire în cap şi pe Jack (Tom Waits) un DJ de radio ratat dar realist cărora li se înscenează nişte mici crime şi astfel ajung în puşcărie. Aici li se alătură „La dolce vita” italiană, optimistul şi vorbăreţul Roberto (Roberto Benigni). Şi de aici se dezlănţuie…de fapt de aici nu se întâmplă nimic. Şi totuşi prin dialogurile scurte ale celor trei, marile mistere ale lumii se desluşesc, intrigile istoriei îşi află răspunsul, marţienii ascunşi pe pământ sunt deconspiraţi, oamenii politici îşi dau demisia în bloc lăsând puterea oamenilor de rând, foametea din lume se evaporă, războaiele încetează, pacea se instaurează iar eu nu am minţit niciodată în viaţa mea… „Good evening! Buzz off to everybody…Oh, thank you, buzz off to you too…”

Dacă ai un prieten italian…nu-ţi mai trebuie şi un bucătar. Filmat în întregime în alb şi negru, Down by Law poate fi considerat un film ciudat despre nimic. Dar este mai mult decât atât. Fără un subiect anume, fără acţiune, cu dialoguri absurde pe alocuri, cu personaje din altă lume, cu situaţii imposibile, Jarmusch a reuşit să realizeze „Simfonia a 9-a” a absurdului zilnic. „If looks could kill, I am a-dead now”. În jumătate din film îi avem pe cei trei în închisoare iar în cealaltă jumătate îi urmărim prin mlaştiniile Everglades. Dar nimic nu se schimbă. Cei trei sunt la fel, optimistul, idealistul şi realistul. Chiar dacă drumurile li se separă destinele lor tot tragice rămân. Nimic nu se schimbă. Totul se adună pentru marele Final. Final Absurd.

„Comunităţile electronice nu construiesc nimic. Nu te alegi cu nimic. Suntem nişte animale dansatoare. Şi cât de frumos este să te ridici în picioare şi să te apuci de făcut ceva! Ne aflăm pe pământ ca să luăm totul în glumă. Nu daţi crezare celor care vă spun altceva”. KV

A Guide to Recognizing your Saints

Regula nr. 1: Ţigările, alcoolul şi armele NU omoară oameni. Oamenii omoară oameni.

Regula nr. 2: Dacă vrei, poţi. DACĂ VREI.

Regula nr. 3: Pleacă urechea la vântul munţilor până se retrag apele…

Bazat pe memoriile scriitorului american Dito Montiel, filmul “A guide to recognizing your saints” prezintă evenimente semnificative, în cea mai mare parte triste din adolescenţa şi din tinereţea acestuia. Reîntorcându-se după 15 ani în New York, Dito rememorează toate evenimentele care l-au transformat, l-au marcat şi l-au iniţiat în viaţă. Pentru că suntem ceea ce suntem iar cu deciziile luate trebuie să trăim toată viaţa, Dito realizează mai mult sau mai puţin că ceea ce l-a ţinut în viaţă şi l-a ferit de pericole este foarte posibil să fi fost un noroc chior dar şi un miracol venit din partea unei supraputeri, din partea unor „sfinţi”.

Filmat simplu şi cu un sunet impecabil, filmul lui Montiel reprezintă masteratul vieţii. Nicio educaţie Ivy League nu te poate pregăti pentru ceea ce te aşteaptă în viaţă. Neavând vreun viitor sigur, toţi amicii lui Dito alunecă spre panta pierzaniei. Dar să facem cunoştiinţă cu ei: „My name is Diane and I like to fuck”, „My name is Guiseppe and I’m Antonio’s brother”, „My name is Jenny and everyone’s a fucking joke”, „My name is Antonio and I’m a fucking piece of shit. That’s who I am”, „I’m Laurie… and everyone is going to leave me. I know they are”, „My name is Dito… and I’m gonna leave everybody in this film”…

A Guide to Recognizing your Saints se poate compara cu Cidade de Deus, deşi din filmul lui Montiel lipseşte violeţa crudă prezentă pe străzile din Rio. Şi totuşi, la fel ca în Cidade de Deus, „sfinţii” veghează şi îţi pot schimba destinul, binenţeles dacă asta doreşti şi tu…

Un tip intră într-un bar şi cere un pahar cu apa. Barmanul scoate puşca şi trage pe lângă tip. Omul plăteşte paharul cu apă, lasă bacşiş şi spune şi mulţumesc. De ce? … Pentru că sughiţa… Întotdeauna soluţiile cele mai la îndemnână nu sunt şi soluţiile cele mai bune. Pentru Dito soluţia a fost fuga. O fugă care i-a destrămat familia şi l-a înstrâinat de toată lumea. Dar totodată a fost şi o fugă sănătoasă pentru el şi pentru viitorul lui. Totuşi sfinţii lui Dito nu au fost niciodată în cer… „just like I said – I left everything, and everyone. But no one, no one has ever left me”.

The Verdict

Într-o zi la înţeleptul Solomn vin doi oameni. Primul dintre ei ia cuvântul şi spune că vecinul lui i-a furat merele. Solomon îi spune „Ai dreptate”. Vecinul spune că nu el le-a furat. Solomon îi spune „Ai dreptate”. La care sfătuitorul lui Solomon îi spune acestuia că nu le poate da dreptate amândorura. La care Solomon răspunde: „Şi tu ai dreptate”.

Regizat de Sidney Lumet, The Verdict spune povestea unui avocat alcoolic şi ratat, Frank Galvin care încearcă să se „salveze” cu un caz împotriva Bisericii. Cazul ar fi trebuit să fie doar o simplă înţelegere cu privire la bani. Mulţi bani pe care Biserica i-ar fi dat pentru ca toată povestea să fie uitată şi îngropată sub stâncă deşi nu pe pământ sfânt. Dar zilele în care Frank lucra pentru Dracu şi nu-l deranja s-au terminat. Acum tot ce vrea este să se salveze şi să-şi găsească un Dumnezeu, culmea, chiar împotriva celor care susţin că-L slujesc. Cu o armată de „îngeri” întunecaţi împotriva lui, Frank încearcă să-şi găsească salvarea în vocile celor fără putere, în vocile săracilor, în strigătul de ajutor al clientei lui, imobilizată la pat în urma unei erori medicale.

Jocurile psihologice şi şicanele din timpul procesului sunt mai importante decât iluzia câştigării cazului. „There are no more cases. This is the case” îşi tot repetă Frank. El îşi duce cazul nu numai împotriva Bisericii dar şi împotriva lui, împotriva căderii definitive, împotriva morţii lui ca individ. „We think of ourselves as victims… and we become victims”.

The Verdict ridică mai multe probleme dar în acelaşi timp readuce în prim plan o iluzie. În primul rând problema cea mai mare este de ce Biserica încearcă să-şi ascundă greşelile făcute faţă de enoriaşii săi? De ce contează mai mult imaginea în faţa enoriaşilor decât adevărul în faţa lui Dumnezeu? Iar iluzia creată şi reluată de filmul lui Sidney Lumet este America „tărâmul făgăduinţei”, locul unde orice slab poate bate orice gras, orice sărac poate deveni bogat, orice nedreptăţit poate câştiga un proces iar adevărul şi justiţia merg mână-n mânâ…

Bad Day at Black Rock

Care este cel mai bun mod de a păstra un secret? Păstreaza-l pentru tine. Al doilea cel mai bun mod de a păstra un secret? Spune-i-l unei persoane – dacă este absolut necesar. Nu exită o a treia variantă. Oamenii din Black Rock au ales să opteze pentru a treia variantă…

 

Pentru prima oară în patru ani când trenul opreşte in cătunul Black Rock din mijlocul deşertului, locuitorii de aici se aşteptau la altceva. În schimb l-au găsit pe John J. Macreedy, un străin ciudat, căruia îi lipseşte o mână care aduce cu el un trecut teribil care trebuie ţinut secret cu orice preţ. Chiar cu preţul vieţii. Viaţa lui Macreedy. Din primul minut de când a pus piciorul pe praful oraşului Black Rock, Macreedy este întâmpinat cu ospitalierul “Ce cauţi aici?” Era 1945 şi războiul se terminase. The Jap Scare se sfârşise, The Red Scare era pe punctul de a începe, senatorul McCarthy de-abia începea să-şi scrie discursurile despre neamericanism dar paranoia rămânea. Şi la cote şi mai mari.

 

John Sturges a reuşit să facă un film paranoic. Despre paranoia lui  Macreedy dar şi despre paranoia locuitorilor din Black Rock. Până la urmă cine este Macreedy? Poate fi un erou de război sau un criminal de război sau un poliţist sau un afacerist sau bogătaş care vrea să investească în pământuri sau un detectiv particular. Poate fi toate acestea sau poate fi şi mai periculos. Poate căuta adevărul. Oricât de mare ar fi deşertul şi oricât de mulţi coioţi te vor privi în fuga ta spre gaura şarpelui cu clopoţei nu există loc în care să te ascunzi de adevăr. Într-un loc ca Black Rock nimic nu e sigur nici măcar adevărul. Prietenii pot trăda iar trădătorii îţi pot fi prieteni. Dar criminalii rămân criminali. Şi pentru asta trebuie să plătească. Când toată lumea minte doar cel care are o “mână” bună câştigă.  Iar Macreedy a avut “mâna” bună…

The Blues Brothers

Este inevitabil. Vrem nu vrem, tot la el ne intoarcem. Din blues ne-am născut, în blues vom muri. Fanfara in New Orleans cântă un recviem în drum spre cimitir dar o dă pe jazz şi blues la întoarcere. Pentru că viaţa este o sărbătoare iar sărbătoarea este blues-ul.

În 1980 John Landis a avut o idee. Să învie blues-ul. Şi cum nu putea să facă un război sau o revoluţie pe străzile din Chicago, New Orleans sau New York a făcut un film. The Blues Brothers. Doi fraţi, Jake şi Elwood Blues, cu cazierele cât griful chitării lui BB King readună trupa şi încearcă să strângă bani pentru a salva orfelinatul în care au crescut. Şi de aici se dezlănţuie…blues-ul soul-ul şi R&B-ul. Amuzant spre foarte amuzant la unele scene, puţin SF la alte scene, filmul lui Landis rămâne în istoria cinematografiei pentru celebra scenă a urmăririi delicvenţilor blues-ului dar si pentru muzica de calitate prezentă la fiecare colţ de stradă, in fiecare buton al Blues Mobilului şi in fiecare aţă a costumelor negre ale lui Jake si Elwood.

Şi pentru că nu se putea termina aici, Landis vine şi în 1998 cu o continuare. Mai slabă din punct de vedere cinematografic dar mai puternică din punct de vedere al blues-ului. Cu James Brown, BB King, Eric Clapton, Aretha Franklin, Steve Winwood, Dr John, Isaac Hayes, Erykah Badu şi mulţi alţi mari muzicieni în distribuţie The Blues Brothers rămâne un film pentru şi despre…soul, blues şi jazz. Pentru că dacă nu l-am fi avut pe James Brown sau Otis Redding nu l-am fi avut nici pe Michael Jackson, dacă nu i-am fi avut pe BB King şi Muddy Waters nu i-am fi avut nici pe Clapton şi Cream. Şi dacă nu i-am fi avut pe Clapton si Cream nu i-am fi avut The Doors, şi pentru că nu i-am fi avut pe The Doors nu i-am fi avut pe Pink Floyd. Şi dacă nu i-am fi avut pe Pink Floyd nu am fi avut muzică.

După cum spunea şi Jimmy Rabbitte: Do you have Soul?