Omul invizibil există. Şi mai mult decât atât îl putem vedea dacă ne-am uita mai atent la omul cu cască în ureche care pare să ne urmarească…sau poate la homless-ul de pe bancă…sau poate la domnul la costum cu servieta în brațe…sau poate la muncitorul care sapă un șanț chiar lânga banca ta…
Regizat de Francis Ford Coppola în anul 1974, The Conversation îl prezintă pe Harry Caul un expert național în supraveghere care este angajat de către directorul unei companii importante pentru a-i înregistra convorbirile a doi angajați ai acestuia. Cu câțiva ani în urmă, munca lui Harry a dus la uciderea a trei oameni, iar Harry are bănuiala că acum acest lucru se poate întampla din nou.
The Conversation este atât de simplu și totuși atît de complicat. Practic constă dintr-o singură scenă. O scenă magnet de care se lipesc rând pe rând și celelalte pentru a reda o imagine completă la final. Dar oare imaginea completă de la final chiar este completă? Harry Caul este omul invizibil și paranoic. Omul care nu are nimic. Nici trecut – pentru că vrea să-l uite, nici prezent – pentru că nu-i este frică de moarte dar nici viitor – pentru că nu vrea să câştige nimic. Şi totuşi, el n-ar exista fară sunetul tânguitor al saxofonului.
Harry Caul ascultă dar nu vrea să fie ascultat. El vede dar nu vrea să fie văzut. El este omul din umbră care nu are nicio sfoară în mână. Sau cel puţin aşa credea…
Coppola reuşeşte să-ţi transmită fiecare emoţie care trece prin sufletul lui Caul (în cazul în care Harry ar avea aşa ceva). Frontul pe care Harry luptă este doar interior, exteriorul pentru el fiind ceva inexistent. Iar din această lupta învingător iese saxofonul pentru că muzica este singurul lucru sacru de pe pământ…
