Propun un exerciţiu de imaginaţie. Ce aţi alege între o insulă tropicală, un paradis verde în care se găsesc de toate şi o carceră întunecoasă de trei pe trei metrii în care nu ai voie să vorbeşti? Pentru Henri Charriere niciuna dintre aceste variante nu ar însemna libertatea.
Condamnat pe nedrept, sau cel puţin aşa susţine el, pentru crimă, Papillon este trimis în Guyana Franceză pentru a-şi ispăşi sentinţa – viaţa. Din momentul în care este închis şi aşteaptă să fie dus în Guiana singurul gând care-l ţine în viaţă este evadarea. Iar de aici cartea devine excepţională chiar şi aşa, scrisă de un puşcăriaş fară un prea mare simţ al esteticului. Filmul lui Franklin J. Schaffner, bazat pe carte, cu Steve McQueen şi Dustin Hoffman în rolurile principale nu reuşeşte să se ridice la nivelul cărţii, deşi şi acesta este cutremurător.
Este o căldura insuportabilă, este întuneric beznă chiar şi ziua în amiaza mare, eşti într-o cuşcă de trei pe trei metrii cu gratiile deasupra pe unde se plimbă gardienii, miriapozii cad pe tine iar dacă îi înlături cu mişcări bruşte te înţeapă iar durerea este groaznică. Primeşti mâncare de trei ori pe zi dar suficientă pentru a suparavieţui doar un animal mic cu ea şi mai presus de toate nu ai voie să vorbeşti. Dacă scoţi un sunet raţia de mâncare se va înjumătăţi. Toate astea se întâmplă în acea insulă – paradis tropical despre care vorbeam la început. De aici nu ai cum să evadezi. De aici nu prea ai cum să ieşi întreg. Şi totuşi Papillon a reuşit. Un-doi-trei-patru-cinci-întoarcere. Un-doi-trei-patru-cinci-întoarcere. Un-doi-trei-patru-cinci-întoarcere… La infinit.
Cartea este mult mai „frumoasă” în imaginile terifiante decât filmul. În plus, în carte sunt mai multe detalii despre numeroasele evadări sau tentative de evadare ale lui Papillon. De exemplu, evadarea care-l duce la indienii din Pensinusla Goajira din Columbia este prima, pe când în film este pe la sfârşit. Louis Dega, în carte, nu joacă un rol foarte important pe când în film este prietenul cel mai bun al lui Papi. În film, Papillon nu este ajutat de prea multă lume în încercările lui de evadare pe când în carte toată lumea încearcă să-l ajute. Şi totuşi nimic din aceste detalii nu sunt foarte importante. Evadările, da! Primul cuvânt pe care Papillon îl învaţă în spaniolă este fugarse (nu cred că mai este nevoie să-l traduc). Primul lucru pe care-l face când ajunge în închisoarea din Columbia este să plănuiască o evadare. Primul lucru pe care-l face cînd ajunge înapoi pe Insulele Salvării (ciudat nume pentru locul unei închisori groaznice), este să plănuiască o evadare. Chiar se preface nebun pentru a fi internat în azil de unde se evadează mai uşor. Singura şansă de evadare a rămas Insula Diavolului. Şi Lisette…
Henri Charriere şi-a scris povestea mai frumos şi cu mai mult talent decât un scriitor premiat. Pur şi simplu ţi se interzice să laşi cartea din mână. Din momentul când faci o asemenea faptă nesăbuită ţi se înjumătăţeşte raţia de mâncare. Când citeşti eşti acolo… trebuie fii atent la ceilalţi deţinuţi să nu te omoare, trebuie să-i ceri gardianului voie să te duci la toaletă, trebuie să fii cuminte şi să munceşti mult în cele mai ale dracu condiţii şi mai presus de toate, TREBUIE să evadezi. Henri Charriere nu ar fi trebuit să se oprească din scris. La finalul cărţii toate celulele libere din corpul tău strigă… „Nuuu! Nu te opri! Mai povesteşte! Mai vreau, mai vreau…”
Reabilitarea unui om nu se face prin anii grei de temniţă. La fel cum libertatea nu înseamnă să nu ai lanţuri la mâini. Totul ţine de spirit. Iar un spirit liber nu poate fi încătuşat, ameninţat cu moartea sau speriat de rechinii din ocean…
