„De unde-mi vin ideile? Aşa aţi fi putut să-l întrebaţi pe Beethoven. Se prostea si el prin Germania ca toţi ceilalţi, şi deodată a început să scoată o chestie din el. Era muzică. La fel şi eu, mă prosteam ca toţi ceilalţi prin Indiana, şi deodată am început să scot chestii din mine. Era scârba de civilizaţie” K.V.
„Scârba de civilizaţie e universal valabilă” sau „Viaţa e un rahat cu perje”. Până la urma ce mai contează? Contează pentru că „totul este viaţă până mori”. Da, filosofiile lui Kilgore Trout se opresc aici. Revenim după o scurtă pauză comercială.
„Salut, eu sunt Dwayne Hoover şi am o întrebare? Unde dracu mi-am pus drogurile? Şi ce caut eu la televizor…?? Hai, hai apasă pe tragaciul ăla şi rezolvi problema… Doriţi să vă schimbaţi maşina veche cu una nouă care consumă mai multă benzină decât Luxemburg? Nimic mai simplu. Vă aştept în showroom-ul Pontiac – Exit 11 Village, undeva la mama dracu pe lângă autostrada care leagă statele între ele, să vă fac o ofertă pe care nu o puteţi refuza. You can trust Dwayne Hoover!”
Binenţeles că orice om normal la cap ar vedea primele trei fraze din reclama de mai sus. Dar cine a spus că suntem normali? Dacă s-ar face promoţii la cadavre de balenă ar fi bătaie pe ele. Se mai întâmplă. Nu e vina noastra că liberul arbitru zburdă pe câmpii iar creierele noastre sunt în vacanţă. Permanentă!
Nu e nici vina lui Dwayne Hoover că este singura fiinţă de pe Pământ înzestrată cu liber arbitru iar toţi ceilalţi sunt nişte roboţi a căror misiune este să-i facă pe plac lui. Breakfast of Champions sau, cu alte cuvinte, Kurt Vonnegut în stare pură. Meserie!
În 1973 Vonnegut scria „Micul dejun al campionilor” iar în 1999, Alan Rudolph ecraniza cartea. Ce a ieşit? O absurditate normală…
Dwayne Hoover e un respectat om de afaceri şi chipul lui zâmbitor radiază pe posturile de televiziune şi panourile publicitare din Midland City. Dar asta doar pentru că e vorba de o reclamă. În sinea lui, Dwayne nu zâmbeşte deloc. Pentru că vede cum totul se cam duce dracu, în special sănătatea lui mintală şi nu numai, pentru că are o nevasta care se îndoapă cu pastile şi un fiu care se împopoţonează ca un pom de Crăciun. Sau un sales manager travestit… Din fericire sau din păcate în acelaşi timp se ţine în oraş un festival de artă care îl are ca invitat de onoare pe Kilgore Trout, un obscur talentat, cel mai şmecher scriitor de science-fiction. Cu ochii larg închişi asupra adevărurilor cosmice din spatele ororilor existenţei, Trout ar putea fi omul cel mai potrivit pentru a-l trezi pe Dwayne din coşmarul propriilor percepţii. Sau nu!
Tradiţia se păstrează. Kilgore Trout este mai bun în carte decât în film. Totul se bazează pe imagini contradictorii iar în carte, Vonnegut reuşeşte să te ţină lipit de fiecare cuvinţel fără noimă rostit de Hoover sau fiecare poveste SF absurdă dar extrem de reală scrisă de Trout. Filmul este mai mult o tentativă nereuşită de asasinare a societăţii americane pe când în carte deja nimeni nu mai ştie ce au fost Statele Unite ale Americii.
Ideea e…că nu e nicio idee. Telecomanda raţiunii a fost scăpată în spatele canapelei conştiinţei iar publicul plăteşte acest lucru. Noi suntem răniţii războielor programate, victimele unei supradoze de televiziune, publicitate, internet şi alte prostii. Totuşi ar exista o scăpare. Un singur om ne-ar putea salva, le fel cum l-a salvat pe Dwayne Hoover, la fel cum a salvat milioane de oameni din Apatia Post Cutremur de Timp. Numele lui este Kilgore Trout dar el este prea ocupat să i se rupă. Nu are timp de prostii, la fel cum nici noi nu avem timp de prostii. Suntem prea ocupaţi să tratăm absurdul din noi ca pe ceva normal şi tocmai asta încearcă să ne spună Vonnegut: „Clinc – Clinc”.
Ce mama dracu!
