Dintr-un motiv sau altul, românii au darul nemaipomenit de a uita trecutul, definitiv, trâind intr-un prezent rupt de orice rădăcini, forţaţi astfel suntem să ne repetăm greşelile, pentru că de lucruri bune nu mai suntem în stare.
La 17 septembrie 1973, Adrian Păunescu a înfiinţat Cenaclul Flacăra. Până la interzicerea sa în 1985 au avut loc peste 1600 de manifestaţii de muzică, poezie şi dialog, în faţa a peste 6 milioane de oameni. Filmul lui Cornel Diaconu, Cenaclul Flacăra – Te salut generaţie în blugi este documentul de bază în dosarul de Anti-Securitate aflat la arhivă.
Cornel Diaconu nu a realizat un film artistic si nici un film documentar. Prin „Cenaclul Flacăra – Te salut generaţie în blugi”, Diaconu reuşeşte să dea glas unei generaţii distruse şi uitate în molozul tranziţiei. Toate acele feţe tinere care aplaudau, cântau, râdeau şi plângeau pe versurile Poetului sunt aceleaşi feţe tinere care au iesit în stradă în 1989 şi sunt aceleaşi feţe tinere care au dorit să facă din România un loc mai bun şi sunt aceleaşi feţe tinere care au uitat… tot!
În acest moment se cere o scurtă lectie de istorie. La întoarcerea sa dintr-o călătorie în China, Nicolae Ceauşescu va expune, la 6 iunie 1971, un program, care evident avea sursele de insipiraţie în sloganurile Revoluţiei Culturale Chineze. El îşi manifestă dorinţa de a întări conducerea şi controlul partidului, mai ales în privinţa orientării politico-educative a maselor, în vederea unei largi promovări a ideologiei comuniste, a politicii marxist-leniniste, a creşterii „spiritului combativ împotriva influenţelor exercitate de ideologia burgheză şi modalităţile retrograde, străine principiilor eticii comuniste şi spiritului de partid.” Această extindere a influenţei partidului asupra societăţii se realizează prin intensificarea propagandei asupra intelectualilor, mai ales asupra acelora care aveau un contact direct cu populaţia – arişti, profesori, cadre medicale. Sarcina ce trebuia rezolvată era desăvârşirea lui homo comunistus.
Pe această bază se formează Cenaclul Flacăra dar nu cu aceeaşi intenţie. Pe scena Cenaclului se recitau şi cântau versurile: „Sfidăm violenţa si tot ce-i urât/ De proşti suntem azi sătui până-n gât/ Nimic nu se face cu omul ca rol/ Iubirea cu forţa se cheamă viol”, sau „N-avem apă în ţevi, nici căldură-n odăi/ Anii vin minunaţi si-apoi sunt tot mai răi” sau „Acolo e sudul, acolo e nordul/ Am dreptul la nu dacă vreţi să fiu da/ Vitală e lupta, normal dezacordul/ Opinia mea”. Nu au fost mulţi cei care au avut curajul, chiar şi prin versuri sau cântece să-şi exprime dezacordul faţă de conducerea comunistă a tării. Însă, din pacate, mulţi au fost şi mulţi sunt încă cei care critică Cenaclul Flacăra şi pe Păunescu.
Dacă, vreodată, se va face un curs la vreo Universitate despre disidenţa comunistă românească, filmul lui Diaconu ar fi materialul de studiu principal. Şi dacă se va trimite in spaţiu o Capsulă a timpului, România ar trebui să pună, pe lângă planurile avionului lui Vlaicu si planurile motorului cu reacţie lui Coandă şi poeziile lui Eminescu, şi poeziile lui Păunescu…
