Breakfast of Champions

„De unde-mi vin ideile? Aşa aţi fi putut să-l întrebaţi pe Beethoven. Se prostea si el prin Germania ca toţi ceilalţi, şi deodată a început să scoată o chestie din el. Era muzică. La fel şi eu, mă prosteam ca toţi ceilalţi prin Indiana, şi deodată am început să scot chestii din mine. Era scârba de civilizaţie” K.V.

„Scârba de civilizaţie e universal valabilă” sau „Viaţa e un rahat cu perje”. Până la urma ce mai contează? Contează pentru că „totul este viaţă până mori”. Da, filosofiile lui Kilgore Trout se opresc aici. Revenim după o scurtă pauză comercială.

„Salut, eu sunt Dwayne Hoover şi am o întrebare? Unde dracu mi-am pus drogurile? Şi ce caut eu la televizor…?? Hai, hai apasă pe tragaciul ăla şi rezolvi problema… Doriţi să vă schimbaţi maşina veche cu una nouă care consumă mai multă benzină decât Luxemburg? Nimic mai simplu. Vă aştept în showroom-ul Pontiac – Exit 11 Village, undeva la mama dracu pe lângă autostrada care leagă statele între ele, să vă fac o ofertă pe care nu o puteţi refuza. You can trust Dwayne Hoover!”

Binenţeles că orice om normal la cap ar vedea primele trei fraze din reclama de mai sus. Dar cine a spus că suntem normali? Dacă s-ar face promoţii la cadavre de balenă ar fi bătaie pe ele. Se mai întâmplă. Nu e vina noastra că liberul arbitru zburdă pe câmpii iar creierele noastre sunt în vacanţă. Permanentă!

Nu e nici vina lui Dwayne Hoover că este singura fiinţă de pe Pământ înzestrată cu liber arbitru iar toţi ceilalţi sunt nişte roboţi a căror misiune este să-i facă pe plac lui. Breakfast of Champions sau, cu alte cuvinte, Kurt Vonnegut în stare pură. Meserie!

În 1973 Vonnegut scria „Micul dejun al campionilor” iar în 1999, Alan Rudolph ecraniza cartea. Ce a ieşit? O absurditate normală…

Dwayne Hoover e un respectat om de afaceri şi chipul lui zâmbitor radiază pe posturile de televiziune şi panourile publicitare din Midland City. Dar asta doar pentru că e vorba de o reclamă. În sinea lui, Dwayne nu zâmbeşte deloc. Pentru că vede cum totul se cam duce dracu, în special sănătatea lui mintală şi nu numai, pentru că are o nevasta care se îndoapă cu pastile şi un fiu care se împopoţonează ca un pom de Crăciun. Sau un sales manager travestit… Din fericire sau din păcate în acelaşi timp se ţine în oraş un festival de artă care îl are ca invitat de onoare pe Kilgore Trout, un obscur talentat, cel mai şmecher scriitor de science-fiction. Cu ochii larg închişi asupra adevărurilor cosmice din spatele ororilor existenţei, Trout ar putea fi omul cel mai potrivit pentru a-l trezi pe Dwayne din coşmarul propriilor percepţii. Sau nu!

Tradiţia se păstrează. Kilgore Trout este mai bun în carte decât în film. Totul se bazează pe imagini contradictorii iar în carte, Vonnegut reuşeşte să te ţină lipit de fiecare cuvinţel fără noimă rostit de Hoover sau fiecare poveste SF absurdă dar extrem de reală scrisă de Trout. Filmul este mai mult o tentativă nereuşită de asasinare a societăţii americane pe când în carte deja nimeni nu mai ştie ce au fost Statele Unite ale Americii.

Ideea e…că nu e nicio idee. Telecomanda raţiunii a fost scăpată în spatele canapelei conştiinţei iar publicul plăteşte acest lucru. Noi suntem răniţii războielor programate, victimele unei supradoze de televiziune, publicitate, internet şi alte prostii. Totuşi ar exista o scăpare. Un singur om ne-ar putea salva, le fel cum l-a salvat pe Dwayne Hoover, la fel cum a salvat milioane de oameni din Apatia Post Cutremur de Timp. Numele lui este Kilgore Trout dar el este prea ocupat să i se rupă. Nu are timp de prostii, la fel cum nici noi nu avem timp de prostii. Suntem prea ocupaţi să tratăm absurdul din noi ca pe ceva normal şi tocmai asta încearcă să ne spună Vonnegut: „Clinc – Clinc”.

Ce mama dracu!

 

Cenaclul Flacăra – Te salut generaţie în blugi

Dintr-un motiv sau altul, românii au darul nemaipomenit de a uita trecutul, definitiv, trâind intr-un prezent rupt de orice rădăcini, forţaţi astfel suntem să ne repetăm greşelile, pentru că de lucruri bune nu mai suntem în stare.

La 17 septembrie 1973, Adrian Păunescu a înfiinţat Cenaclul Flacăra. Până la interzicerea sa în 1985 au avut loc peste 1600 de manifestaţii de muzică, poezie şi dialog, în faţa a peste 6 milioane de oameni. Filmul lui Cornel Diaconu, Cenaclul Flacăra – Te salut generaţie în blugi este documentul de bază în dosarul de Anti-Securitate aflat la arhivă.

Cornel Diaconu nu a realizat un film artistic si nici un film documentar. Prin „Cenaclul Flacăra – Te salut generaţie în blugi”, Diaconu reuşeşte să dea glas unei generaţii distruse şi uitate în molozul tranziţiei. Toate acele feţe tinere care aplaudau, cântau, râdeau şi plângeau pe versurile Poetului sunt aceleaşi feţe tinere care au iesit în stradă în 1989 şi sunt aceleaşi feţe tinere care au dorit să facă din România un loc mai bun şi sunt aceleaşi feţe tinere care au uitat… tot!

În acest moment se cere o scurtă lectie de istorie. La întoarcerea sa dintr-o călătorie în China, Nicolae Ceauşescu va expune, la 6 iunie 1971, un  program, care evident avea sursele de insipiraţie în sloganurile Revoluţiei Culturale Chineze. El îşi manifestă dorinţa de a întări conducerea şi controlul partidului, mai ales în privinţa orientării politico-educative a maselor, în vederea unei largi promovări a ideologiei comuniste, a politicii marxist-leniniste, a creşterii „spiritului combativ împotriva influenţelor exercitate de ideologia burgheză şi modalităţile retrograde, străine principiilor eticii comuniste şi spiritului de partid.” Această extindere a influenţei partidului asupra societăţii se realizează prin intensificarea propagandei asupra intelectualilor, mai ales asupra acelora care aveau un contact direct cu populaţia – arişti, profesori, cadre medicale. Sarcina ce trebuia rezolvată era desăvârşirea lui homo comunistus.

Pe această bază se formează Cenaclul Flacăra dar nu cu aceeaşi intenţie. Pe scena Cenaclului se recitau şi cântau versurile: „Sfidăm violenţa si tot ce-i urât/ De proşti suntem azi sătui până-n gât/ Nimic nu se face cu omul ca rol/ Iubirea cu forţa se cheamă viol”, sau „N-avem apă în ţevi, nici căldură-n odăi/ Anii vin minunaţi si-apoi sunt tot mai răi” sau „Acolo e sudul, acolo e nordul/ Am dreptul la nu dacă vreţi să fiu da/ Vitală e lupta, normal dezacordul/ Opinia mea”. Nu au fost mulţi cei care au avut curajul, chiar şi prin versuri sau cântece să-şi exprime dezacordul faţă de conducerea comunistă a tării. Însă, din pacate, mulţi au fost şi mulţi sunt încă cei care critică Cenaclul Flacăra şi pe Păunescu.

Dacă, vreodată, se va face un curs la vreo Universitate despre disidenţa comunistă românească, filmul lui Diaconu ar fi materialul de studiu principal. Şi dacă se va trimite in spaţiu o Capsulă a timpului, România ar trebui să pună, pe lângă planurile avionului lui Vlaicu si planurile motorului cu reacţie lui Coandă şi poeziile lui Eminescu, şi poeziile lui Păunescu…