The Five People You Meet in Heaven

Pretextul este filmul. Cartea va fi cea analizată. The Five People You Meet in Heaven scrisă de Mitch Albom.

Eddie, un „loser”, după spusele sale, moare chiar când îşi aniversa 83 de ani de viaţă. El nu a făcut nimic special toată viaţa, nu a ieşit din comun cu nimic, nu a excelat în niciun domeniu, ba mai mult, nici propria dorinţă nu şi-a putut-o îndeplini, acea de a pleca de la Ruby Pier, un parc de distracţii aflat pe malul oceanului, unde a lucrat toata viaţa ca mecanic de întreţinere. Şi în momentul în care moare, pleacă cu o mulţime de regrete dar şi cu o incertitudine. Nu ştie dacă a reuşit să salveze fetiţa care se afla pe traictoria roller-coaster-ului aflat în cădere liberă.

Dar cum orice sfârşit este doar un început, Eddie îşi va da seama că, odată ajuns în Rai, va întâlni cinci oameni (cu care s-a intersecatat mai mult sau mai puţin în viaţă) care îi vor da răspunsurile la întrebările vieţii lui.

Cele 5 lecţii

Raiul ar trebui să fie o grădină cu munţi, răuri şi mult verde. Dar se dovedeşte a fi altfel. Este ceea ce ne dorim mai mult, ceea ce ne place şi ne linişteşte pentru că „avem parte de pace doar când ne împăcăm cu noi”. Şi împăcarea cu el trebuie să o facă şi Eddie dar nu singur ci ajutat. Omul Albastru, fost star de „freak show”, îl învăţă ce este resprectul dar şi faptul că nu există întâmplare în vieţile noastre.

Căpitanul cu care a luptat în război în Filipine îl învaţă despre sacrificiu şi despre faptul că nu există pierdere în van. „Câteodată, când pierzi sau sacrifici ceva, nu-l pierzi. Doar îl transmiţi altcuiva”.

Ruby, cea care a dat numele parcului de distracţii îi arată cât de important este trecutul pentru prezent, îi arată ce este onoarea dar mai presus de toate îl învaţă să ierte.

Marguerite, soţia lui, îi arată din nou ce este dragostea şi că acest sentiment este prezent în noi şi dincolo de moarte: „Viaţa trebuie să se termine. Iubirea nu.

Şi ultima persoana pe care o va întâlni, Tala, fetiţa filipineză pe care a ars-o de vie în război, îi purifică sufletul pentru ultima destinaţie, Raiul lui.

Cele cinci lecţii, de fapt, nu sunt pentru cei care trec in nefiinţă ci pentru noi. Lui Mitch Albom îi reuşeşte perfect alegoria, alegând dinadins subiectul morţii pentru a ne trezi şi a începe a respecta cele cinci învăţături. Faptul că Eddie nu are un nume de familie arată încă odată că nu este important cine eşti, important este ce faci în viaţă.

Nimic nu este întâmplător, nimic nu se întâmplă cu noi fără un motiv, totul se leagă mai devreme sau mai târziu. Fiecare viaţă este importantă, nimeni nu este „loser”, nimeni nu trăieşte degeaba. „Fiecare îl afectează pe celălalt şi celălalt îl afectează pe următorul iar lumea este plină de poveşti şi poveştile sunt una”.

Nimic din ceea ce facem nu este greşit. Trebuie doar să respectăm, trebuie să ne sacrificăm, trebuie să iertăm, trebuie să iubim şi prin asta ne purificăm.

Fear and Loathing in Las Vegas

Acest film şi această prezentare nu se vor a fie draguţe, simpatice, pline de înţelesuri despre viaţă şi suflet. Dimpotrivă. Dacă jegul există între noi şi în noi de ce mama dracu să nu vorbim de el? Despre jeg, nimic mai simplu decât Fear and Loathing in Las Vegas regizat în 1998 de Terry Gilliam.

Bazat pe romanul lui Hunter S. Thompson, filmul spune povestea lui Duke, un alter-ego al autorului. Acesta, împreună cu avocatul şi prietenul său, Gonzo, plănuieşte o escapadă narcotică în Las Vegas, sub pretextul participării la o cursă ca reprezentant al presei. Cei doi narcomani încearcă toate drogurile, veşnic ameninţaţi de pericolul unei supradoze, care, cumva, tot întârzie. Timpul petrecut în Vegas este un prilej de a duce la extrem experienţa drogului, ceea ce în ochii protagonistilor ia forme din ce în ce mai bizare şi mai comice. Întâlnind poliţişti, reporteri, cartofori, alergători şi autostopişti, eroii noştri caută cu perseverenţa acel imposibil de definit “Vis american”, însă culeg doar… spaimă şi scârbă.

Cartea este muuulta mai bună decât filmul. Singurul avantaj al filmului il reprezintă imaginile. Pline de culoare, care, doar citind cartea par cam nasoale (fie vorba între noi îţi trebuie o anumită imaginaţie bolnavă pentru a înţelege pe deplin cartea dar şi filmul). Bon, sa revenim la căcatul nostru din Las Vegas. Da, da. CĂCATUL DIN LAS VEGAS. Adică Visul American. La el mă refer. Dobitocii noştri s-au dus în Las Vegas burduşiţi cu „două pungi de iarbă, 75 de pilule de mescalină, 5 bucăţi de batoane de LSD, o solniţă plină pe jumătate de cocaină şi o întreagă galaxie de pocnitoare, zăpăcitoare, năucitoare şi behăitoare în toate culorile curcubeului”. Şi binenţeles că le-au făcut praf pe toate. Şi nu numai pe ele. Scenele cu camerele de hotel devastate şi cu flashback-urile chinuitoare sunt demne de Zidul pinkfloydian.

Totuşi, ne îndepărtăm de subiect şi anume mirificul şi minunatul Vis American. Nu degeaba Thompson alege Las Vegas drept destinaţie finală pentru himera absolută. Las Vegasul este pentru americani visul îmbogăţirii şi al succesului dar vorba lui Zimmerman „The times they are changing” şi în acel moment din spaţiu şi timp, „anul domnului nostru 1971” Las Vegasul era doar o speluncă împuţită mirosind a naftalină combinată cu parfum Dior totul având gust de vomă.

Oricum ritmul celor doi idioţi este unul demenţial, Duke trage pe nas şi în preajma poliţiştilor, dar Gilliam îţi mai arde şi cîte un prim plan pe feţele schimonosite de droguri ale protagoniştilor sau sărituri in ax de te sperii sau monştrii sugători de sânge uman, sau o psihedelică de-ţi cauţi solniţa de cocaină. Da, coloana sonoră este una foarte bună ca sa nu mai zic de calitatea imaginii şi a sunetului.

Şi ca să fie tacâmul complet, dacă i-ar pune cineva pe Raoul Duke şi Hunter S. Thompson unul langă altul (acum ar fi imposibil căci Thompson şi-a tras un glonţ în cap – asta fiind un motiv în plus pentru a citi cartea şi a vedea filmul) nu ar face nimeni diferenţa între ei. Johnny Depp chiar este Thompson iar Benicio del Toro chiar este drogatul perfect.

Era hippie murea. Las Vegasul lui Bugsy Segel murea şi el. Visul American murea. Superman murea. Dar din toata această cenuşă şi lipsă de eroi se ridicau alţii, mai buni, mai drepţi, mai adaptaţi. De fapt doi anti-eroi dar care au ajuns eroi. Raoul Duke şi Dr. Gonzo. Eroii societăţii post-moderne. O societate în care nu ai unde să te ascunzi chiar şi folosind droguri, o societate a Las Vegasurilor, o societate a valorilor inversate. Fear and Loathing in Las Vegas nu este un film drăguţ, nu tratează problemele sufletului ci despre o depersonalizare acută a noastră. Un film despre absurditatea societăţii şi despre pierderea reperelor.

Le Fabuleux Destin d’Amelie Poulain

Câtă importanţă dăm noi lucrurilor mici? Cu siguranţă după vizionarea filmului regizat de Jean-Pierre Jeunet în 2001, Le Fabuleux Destin d’Amelie Poulain vom acorda mai multă atenţie lucrurilor mici dar foarte importante.

Faceţi cunoştinţă: ea este Amelie. Amelie nu a fost o fetiţă ca oricare alta. Mama – nevricoasă şi permanent stresată; tatăl – medic, nu o atingea decât când îi făcea controlul medical lunar. Amelie a avut un singur prieten – un peştişor sinucigaş. Şi-a văzut, aşadar, peştişorul roşu preferat alunecând şi dispărând într-un canal al Senei, şi-a văzut apoi mama murind pe pavajul de la Notre-Dame şi tatăl deprimat care îşi revărsa toată afecţiunea asupra unui pitic de grădină. Amelie a crescut acum şi a devenit chelneriţă în Montmartre, într-un bar ţinut de o fostă dansatoare de circ. Viaţa lui Amelie este simplă: îi place la nebunie să spargă crusta cremei de zahăr ars, sa arunce cu pietricele în Sena, să se uite la oameni şi să-şi lase imaginaţia să zburde. Viaţa ei pare plictisitoare, dar OK. Până într-o zi, când descoperă o cutie veche cu amintiri din copilăria cuiva pe care nu îl cunoaşte. Atunci totul se schimbă. Amelie are acum o misiune. Aşadar, îşi va elibera prietena de o relaţie tulbure cu un tip pe care îl va arunca într-o pasiune nebună pentru altcineva. Va fura piticul de grădina al tatălui ei şi îl va trimite într-o călătorie. Va scrie scrisori de dragoste unei femei de la un bărbat pe care acesta nu îl va cunoaşte niciodată.

Le Fabuleux Destin d’Amelie Poulain nu este un basm deşi pare a fi unul. Mai ales cum este filmat. Cadre interesante, culori multe şi diversificate şi o imagine clară, sunet perfect de se aude şi clipocitul Senei dar şi respiraţia mimului de la Sacre Coeur. Dar mai ales povestea dă impresia unui basm. Fiica lui Verde Împărat, Amelie, îşi ajută toţi supuşii din regat să realizeze că împărăţia nu constă în lucruri materiale ci mai mult în cele imateriale. Şi ca în orice basm Fiica lui Verde Împărat îl va cunoaşte şi pe Fat-Frumos numai ca ea trebuie să treacă prin mai multe probe pentru a-l cuceri.

Amelie nu este un film. Amelie este o stare. O stare de vară perpetuă. Un film fabulos asemeni destinului acestei frumoase tinere Amelie…..un film care te face să vezi fiecare detaliu care îţi colorează viaţa. Un film care te face să fii mai atent la lucrurile mici din jur care pot fi mult mai importante decât s-ar crede. O lecţie despre cum se poate trăi frumos viaţa, dincolo de traumele şi greutăţile trecutului. Acum tot ce trebuie să facem este să ne gândim la cum ar suna Le Fabuleux Destin de Ygrechinel Xulescu şi să începem să dăruim.