The Sunchaser

Nimeni nu ştie când îi vine timpul să moară. Până la urma Moartea este singura întâlnire pe care nu o ai notată în agendă. Am mai abordat acest subiect când am vorbit despre filme precum Meet Joe Black sau The Seventh Seal însă astăzi discutăm despre un film nu foarte cunoscut chiar dacă a fost regizat de unul dintre geniile cinematografiei Michael Cimino. Filmul se numeşte The Sunchaser – Gonind spre Soare din 1996.

The Sunchaser este un film violent regizat de Michael Cimino, omul care a creat una dintre cele mai cutremurătoare opere cinematografice realizate vreodat, Vanatorul de cerbi. Pentru a reda intensitatea acestui thriller construit în stilul New Age, Cimino şi-a ales un actor principal capabil de a se face iubit şi urât de telespectatori aproape simultan – Woody Harrelson. El îl interpretează pe Michael Reynolds, un tânăr şi extrem de bogat medic oncolog din Los Angeles care este preocupat mai mult de lux şi rotunjirea contului din bancă, decât de soarta pacienţilor săi. Într-o zi primeşte în îngrijire un criminal condamnat în vârstă de 16 ani, pe nume Brandon Monroe. Pe jumatate Navajo, acest minor extrem de periculos care are cancer în fază terminală, şi-a ucis tatăl vitreg şi i-a rupt în bătaie pe toţi doctorii care au încercat să-l vindece.

Profitând de un moment de neatenţie din partea politiştilor care-l supraveghează şi de lipsa de precauţie a lui Reynolds, psihopatul reuşeşte să-l răpească pe acesta. Sub ameninţarea permanentă a morţii, doctorul este dus de pacient până la o rezervaţie de indieni din Arizona. Odată ajuns acolo Brandon intenţioneaza să se scufunde într-un lac, despre care mitologia indiană spune ca ar avea puteri supranaturale.

Elefanţii când simt că le-a venit timpul  să moară se retrag spre locul unde părinţii părinţilor lor au murit. Asta face si Brandon Blue Monroe. Se retrage pe târâmul strâbunilor pentru a muri. El ştie că lacul cu puteri supranaturale nu există. Călătoria lui Brandon este spre Moarte. O Moarte cu demnitate în spiritul indienilor Navajo. The Sunchaser, titlul filmului, este în credinţa indineilor Navajo, şamanul care conduce sufletele spre moarte. Iar personajele pe care le întâlnesc pe parcursul călătoriei au darul de purificare a sufletului a celor doi. Pentru că şi doctorul are nevoie de o purificare spirituală. Scepticismul doctorului acel cerceta şi nu crede se transformă uşor usor într-un crede şi nu cerceta – credinţa fiind cea care ne ţine în viaţă, credinţa de orice natură nu vă gândiţi numai la credinţa în Dumnezeu.

„Fie ca frumuseţea să fie în faţa mea. Fie ca frumuseţea să fie în spatele meu. Fie ca frumuseţea să fie deasupra mea. Fie ca frumuseţea să fie sub mine. Fie ca frumuseţea să fie peste tot în jurul meu”. Aceasta este ultima replică a filmului The Sunchaser în momentul în care Brandon fuge spre lac şi dispare în momentul în care ajunge în apă dar i se văd urmele paşilor pe care-i face în apă. Această ultimă replică reprezintă pasul spre moarte, unde durerea de orice fel numai există. Filmul este până la urmă despre oameni pierduţi, despre oameni pentru care speranţa nu există, cei doi, şi Reynolds şi Brandon pierzând totul, doctorul cariera şi reputaţia iar Brandon, viaţa. Însă când TOTUL este pierdut, rămâne PRIETENIA, până la Moarte…

Primăvară, Vară, Toamnă, Iarnă şi iarăşi Primăvară

Viaţa este ciclică, precum anotimpurile, Primăvara – ne naştem şi copilărim, Vara – suntem adolescenţi, Toamna – suntem oameni în toată firea, Iarna – devenim bătrâni şi iarăşi Primavară când devenim părinţi sau bunici. Această metaforă este prezentă în filmul Spring, Summer, Fall, Winter and Spring – Primăvară, Vară, Toamnă, Iarnă şi Primăvară regizat de sud-coreeanul Kim Ki Duk în 2003.

Filmul Primăvară, Vară, Toamnă, Iarnă şi iarăşi Primăvară spune povestea unui băieţel care locuieşte într-un mic templu plutitor alături de un bătrân maestru După câţiva ani, mai bine spus după un anotimp, pentru că filmul prezintă viaţa maestrului şi copilului pe anotimpuri, băiatul devenit acum un tanar în toată regula, experimenteaza primele contacte sexuale cu o tânără venită la templu pentru a fi vindecată de maestru. Fata părăseşte templul şi imediat după ea şi tânărul numai că în timpul „Toamnei” viaţa lui devine un adevărat infern. Astfel băiatul se întoarce la templul de pe lac pentru a găsi iluminarea spirituală de care are acum atâta nevoie. Însă filmul lui Kim Ki Duk este mult mai mult de cât atât.

Cu o singură vizionare a filmului Primăvară, Vară, Toamnă, Iarnă şi iarăşi Primăvară nu cred că puteţi să descoperiţi simbolurile din acest magnific film. În primul rând filmul este bazat pe ideea ciclicităţii naturii şi a vieţii (idee de baza a filosofiei taoiste). Mai apoi avem apariţia câtorva animale despre care aţi putea să credeţi că rolul lor in film este inutil dar nu este deloc aşa: la budişti pisica, alături de şarpe, este asociată căderii în păcatele pământeşti, lumeşti (reprezentate în film prin sexualitate/desfrâu şi, apoi, crimă). Tot la budişti, pisica şi sarpele, deşi condamnate pentru faptul că n-au fost impresionate de moartea lui Buddha, sunt o marcă a înţelepciunii superioare. În acelaşi registru simbolistic, scrierea apare ca realizare, ca eliberare (şi nu ca evocare în cadrul meditaţiei). De aici, ideogramele pictate cu coada pisicii şi, ulterior gravate cu arma crimei sunt instrumente, în mare masură simbolistice, ale ispăţirii.

Templul din mijlocul apei poate fi comparat cu floarea de lotus care, din punctul de vedere budist, este natura lui Buddha neatinsă de mediul înconjurator noroios al lui samsara. Giuvaierul în lotus este universul receptacul al legii, iluzia formală sau Maya, din care apare nirvana. Şi nu în ultimul rând avem apa care poate fi un element al nemuririi, al tinereţii veşnice şi al invincibilităţii, element al vitalităţii , al regenerării şi al învierii, element al metamorfozei, element al distrugerii dar şi element al genezei. Toate aceste simboluri completează povestea iar fără ele nu ajungem la esenţa adevărată a filmului.

Primăvară, Vară, Toamnă, Iarnă şi iarăşi Primăvară este despre viaţă, despre educaţie, despre respect şi onoare dar mai este şi despre suflet şi spirit. Şi până la urmă sufletul este cel mai important din om. Banii îi poţi avea azi iar mâine îi poţi pierde. Casele se construiesc dar se mai şi dărâmă iar maşinile sunt doar nişte fiare. Doar sufletul este cel ce rămâne din om.

Filip cel Mare, tatăl lui Alexandru Macedon, pe patul de moarte fiind a avut o singură dorinţă: să fie îngropat cu mâinile întinse, pentru a arăta lumii că nimeni nu ia cu el niciun fel de bogăţie…

Legende pentru viaţă

Suntem adulţi. Ne comportăm ca unii, gândim la rece, nu ne pierdem capul. Dar ce înseamnă a ne pierde capul? A ne enerva, a ne supăra dar mai ales de a ne comporta ca nişte copii. Pentru ca, nu-i aşa, fie ca vrem să recunoaştem sau nu, toţi am fost copii la rândul nostru. Nimic pe lume nu e mai frumos  decât vârsta copilăriei, o vârstă a poveştilor, o vârstă a inocenţei, o vârstă perfectă în care după fiecare căzătură ne ridicăm imediat ne scuturăm de praf şi o luăm din nou la fugă caci ne prinde ori baba oarba ori ne găseşte din prima la de-a v-aţi ascunselea. Copilăria este vârsta optimismului maxim (sincer sa fiu optimismul maxim trebuie să fie în noi la orice vârstă -  a se vedea Zorba Grecul), o vârstă transpusă perfect în filmul The Fall – Legende pentru viaţă din 2006.

Legende pentru viaţă, regizat de Tarsem Singh în 2006 spune povestea unei fetiţe în vârstă de 5 ani pe nume Alexandria, provenită dintr-o familie săracă din România care suferă un accident în urma căruia îşi fracturează braţul şi este internată pentru recuperare într-un spital. Acolo îl întâlneşte pe tânărul Roy Walker, un cascador care suferă cumplit din pricina faptului că femeia pe care o iubeşte preferă să aibă o relaţie amoroasă cu un actor de film şi care rămâne cu picioarele paralizate în urma unei tentative nereuşite de sinucidere.

Între cei doi suferinzi se leagă o strânsă prietenie, bărbatul plin de imaginaţie povestindu-i în fiecare zi fetiţei câte o istorie cu tâlc, pe de-o parte cu scopul de a o ajuta pe Alexandria să uite de durerea fizică şi să suporte mai bine perioada de spitalizare forţată, iar pe de altă parte cu scopul de a o determina pe aceasta sa îi procure de la farmacia spitalului o sticluţă cu pastile de morfină cu care să încerce din nou să se sinucidă. Povestea spusă de Roy este povestea vieţii lui şi poate povestea vieţii noastre, o poveste dramatică la sfârşit dar care ne oferă cheia existenţei noastre: sacrificiul pentru persoana de lângă noi şi iubirea. Până la urmă povestea nu e spusă numai pentru Alexandria ci şi pentru Roy cei doi ajutându-se reciproc pentru a supravieţui şi a fi fericiţi.

Cu imagini şi decoruri care iţi taie răsuflarea, filmate în nu mai puţin de 18 (unii spun chiar 28) de ţări pe parcursul a 4 ani, toate reale, într-o epocă a imaginilor generate pe computer… cu o beţie de culori care mai de care mai vii, costume încântătoare, cu metafore la tot pasul, cu imixtiuni ale realităţii într-o poveste văzuta cu ochii unei copiliţe vrăjită ca şi noi de naraţiunea povestitorului plină de suspans (ca în 1001 de nopti), cu un regizor, Tarsem Singh, care doreşte să ne dovedească puterea cinematografiei şi motivul pentru care iubeşte atât de mult să facă filme, The Fall – Legende pentru Viaţă este un film perfect. Fetiţa noastră, Catinca Untaru este impecabilă, de o naturaleţe ce întrece mulţi actori maturi.

Legende pentru Viaţă nu trebuie privit ca un filma de aventuri pentru copii ci ca pe un film care ne poveteşte despre noi. Povestea spusă de cascadorul de mâna a doua este povestea noastră, a tuturor, fie că vrem să acceptăm sau nu. Cascadori de mâna a doua suntem şi noi în filmul numit viaţa noastră. Traducerea în limba română a titlului este perfectă. Rar se întâmplă ca un film să fie tradus în limba română atât de bine: Legende pentru viaţă, pentru că, da, poveştile, speranţele şi visele ne ţin în viaţă. Deşi se spune că nu ne putem schimba destinul, iată că, dacă dorim, dacă visăm la un anumit lucru, putem învinge orice, chiar şi sfârşitul predestinat. Iar acum dacă vi se mai spune că vă comportaţi ca nişte copii să nu vă supăraţi este de bine!!!

Zabriskie Point

Cum spuneam și când am vorbit despre Midnight Cowboy numai ochiul unui străin poate surpinde perfect America. Odă adusă generaţiei hippie filmul Zabriskie Point regizat de italianul Michelangelo Antonioni în 1970 suprinde perfect America şi Los Angeles-ul la sfârşitul deceniului 6 al secolului XX.

Filmul prezintă povestea a doi tineri studenţi, Daria care lucrează pentru o companie imobiliară şi Mark care este căutat de poliţie  pentru un presupus asasinat.  Zabriskie Point este o incursiune suprarealista a tensiunilor, rebeliunilor şi dihotomiilor din societatea americană a anilor ’70. În particular, filmul urmăreşte prăpastia dintre bogaţi şi săraci, mai exact cea dintre “establishment” şi tinerii adulţi.

Zabriskie Point, locul care l-a inspirat pe Antonioni, este un monument geologic, o imensă ciudăţenie naturală, unde doi tineri ajung, fac dragoste şi îşi imaginează o comunitate flower-power, practicând amorul liber în acest loc parcă făcut pentru aşa ceva, totul pe muzica special compusă de Pink Floyd.

În legătură cu Zabriskie Point, Antonioni declară: “Călătorind în lung şi în lat prin Statele Unite, la un moment dat am avut dorinţa să fac un film. E o ţară în care imaginile îţi sar în ochi la fiecare popas. Dintre toate filmele mele acesta este în cea mai mare măsură improvizat în timpul turnării. Personajele mele încarnează contrastul actual dintre tineret şi civilizaţie”.

Sincer sa fiu Zabriskie Point nu m-a atras foarte mult mai puţin scena de la final: aflînd faptul că poliţiştii l-au împuşcat pe tînăr, fata, aflată în faţa unei luxoase vile în care se organizau întîlniri pentru oamenii de afaceri, o face să explodeze numai prin forţa privirii. Lenta planare a obiectelor destructurate este filmată tot pe muzica celor de la Pink Floyd. Niciodată după acest film nu s-a reuşit o expresie mai pură şi mai esenţializată a revoltei împotriva sistemului, ulterior spiritul generaţiei hippie pierzînd treptat bătălia cu acest inamic cu mult mai puternic.

Esenţa filmului lui Michelangelo Antonioni este până la urmă lăsând de-o parte lupta tineretului contra societăţii, o lupta care este prezentă şi astazi, întoarcerea la valori, nu neapărat la tradiţii ci intoarcerea la valori şi la vârsta inocenţei. Şi, dacă îmi este permisă o analaogie puţin mai largă Zabriskie Point se poate compara din acest punct de vedere cu Apocalypse Now. Scena de final când sar în  aer şezlongurile, garderoba plină de rochii colorate, frigiderul şi televizorul întăreşte dorinţa de libertate şi de întoarcere la valori.

Think Pink!

Viaţa este ca fumul de ţigare. Se duce repede. Important este ce facem în tot acest timp. Viaţa este frumoasă atât timp cât ne-o facem noi frumoasă. Alegerile noastre reprezintă de fapt destinul nostru pe care-l credem scris undeva în stele. Totul depinde de unde te poziţionezi. Un pas prea în faţă sau prea în spate şi numai ajungi unde îţi doreşti. Filmul Smoke – Fum de ţigară regizat de Wayne Wang în 1995 după ce a citit o poveste de Craciun scrisă de Paul Auster în ziarul New York Times ne spune exact acest lucru.

Este impropriu să vorbeşti despre o intrigă în filmul Smoke. Filmul este până la urmă despre oameni răniţi, singuratici şi izolaţi, care spun poveşti şi care trăiesc poveşti. Unele sunt adevărate, altele sunt false, dar e greu de verificat sau de intuit gradul de veridicitate al fiecăreia, mai ales că, aşa cum spune şi Auster, în film a fura înseamnă şi a dărui, a minţi înseamnă şi a spune adevărul. Cu toate astea, fiecare poveste are farmecul ei, fiecare este interesantă, şi până la sfârşit filmul pare o poveste despre povestit. Şi ce poveste. Legătura dintre personaje este un mic magazin de ţigări din New York, al lui Auggie Wren (Harvey Keitel), a cărui pasiune este absolut fascinată. Cu ajutorul unui aparat de fotografiat despre care aflăm la final cât de întâmplător i-a parvenit, Auggie face zilnic, de ani de zile, cu precizia unui ceas, câte o poza a aceluiaşi colţ din Brooklyn. 4000 de poze care arată tot atâtea stări ale colţului respectiv de viaţa la ora 8 dimineaţa.

Wayne Wang realizează probabil cea mai cunoscută tutungerie din istoria cinematografiei: Brooklyn Cigar Company, Poiana lui Iocan de la Hollywood, locul unde toată lumea se adună, până şi nefumătorii pentru a vorbi şi povesti despre cele întâmplate lor sau ce se întâmplă în lume. Aici toată lumea este binevenită indiferent de culoareaa pielii, religie, sex sau orientare sexuală.

Replicile, geniale şi pline de tâlc, sunt spuse aşa de natural încât îţi spui că acest film nu a avut scenariu şi Wang i-a lăsat pe actori să vorbească liber pentru că nu contează replicile ci poveştile transmise. Muzica nu este prea prezentă în film, totul petrecându-se uşor pe ritmuri de jazz.

„Ia-o uşor” îi spune Auggie lui Paul Benjamin atunci când îi arată colecţia sa de peste 4000 de fotografii ale aceluaşi colţ de stradă din Brooklyn. „O sa pierzi estenţialul” continuă. La care Paul îi spune că toate sunt la fel. „Toate sunt la fel dar toate diferite” continuă Auggie, „Vezi dimineţi senine sau mohorâte, lumina verii sau lumina iernii, vezi zilele săptămânii sau weekend-urile, vezi oameni în haine groase sau oameni în tricou, căteodată aceiaşi oameni, căteodată alţii, câteodată alţii devin aceiaşi iar aceiaşi dispar, Pământul se roteşte în jurul axei sale şi a Soarelui, lumina Soarelui ajunge la Pământ la un unghi diferit în fiecare zi. Ia-o uşor. Ştii cum e, mâine, mâine, mâine, timpul fuge”. De ce să fugim şi noi? Aceasta este esenţa filmului. Luaţi-o uşor, probleme  vom avea întotdeuna de ce să ne grăbim să le descoperim. Viaţa este extrem, extrem de frumoasă dar extrem, extrem, extrem de scurtă. Pentru ce ne grăbim????