I don’t want your freedom

Cine a vazut Dogville poate spune ca Manderaly este un film mai putin reusit a lui Von Trier. Dar nu trebuie sa fie reusit pentru a fi genial. Ce este libertatea? Cand suntem liberi? Ne trebuie libertate? Ce facem cu libertatea cand o avem si putem trai fara libertate? Acestea sunt cateva dintre intrebarile lansate de Lars Von Trier in filmul Manderlay din 2005. Da, recunosc am scris de prea multe ori cuvantul libertate dar acest cuvant este esenta filmului, o esenta impachetata genial de Von Trier intre doua felii de paine anti-americane.

La fel ca in Dogville iată-ne din nou într-un studio amenajat după o logică bizară: deşi există maşini şi cai, activităţi dintre cele mai simple, ca închisul şi deschisul uşilor, sînt redate prin pantomimă şi efecte sonore, pentru că uşi nu există, şi nici pereţi. O grădină cunoscută sub numele de Grădina Bătrînei Doamne (pentru că aparţinea unei bătrîne doamne) este de fapt o mică porţiune de platou, pe care scrie, cu creta, “Grădina Bătrînei Doamne”. În acest spaţiu reprezentînd, de astă dată, o plantaţie din Alabama anului 1933 intră Grace, eroina filmului precedent al lui von Trier, Dogville, însoţită de tatăl ei şi de armata lui de gangsteri.

Filmul spune povestea stranie a plantatiei Manderlay unde o familie de albi detine in America anilor ‘30 sclavi afro-americani. Grace, in nemarginita ei bunatate se decide sa ramana aici si sa le ofere libertate sclavilor dar si sa-i invete ce sa faca cu ea. La inceput reticenti, sclavii, acum oameni liberi invata, usor usor despre cum se traieste in libertate si democratie. Dar este libertatea si democratia ceea ce cautau ei?

Din nou Von Trier face trimiteri subtile la Bibilie – pilda bunului samaritean imbracata de Grace prin replici de genul: “Credeti ca negrii vroiau sa-si paraseasca casele lor din Africa? Nu noi i-am adus aici? Le-am facut mult rau. Abuzurile noastre i-au facut ceea ce sunt acum.”

La fel ca in Dogville, Von Trier sta in spatele camerei de filmat cu Bibila in mana stanga si pistolul in mana dreapta (si daca stau bine sa ma gandesc asa sta si America). Cand a aparut filmul in 2005, America era implicata din punct de vedere politic si militar in Afganistan si Irak. Astfel se poate vorbi despre Grace ca fiind eliberatorul populatiei afro-americane de sclavie – ceea ce America sustinea ca face in cele doua tari ale Orientului Mijlociu – elibereaza populatia oprimata de regimul dictatorial a lui Saddam sau de talibani. Dar oare populatia celor doua tari vroia sa fie eliberata? Ce insemana liberatatea pentru acesti oameni?

Si ca sa ramanem la analogiile incercate subtil de Von Trier, cand am vazut filmul, mi-am adus aminte brusc de Romania anilor 1990, cand simteam pentru prima oara gustul libertatii dar nu stiam ce sa facem cu el. Fiecare a inteles atunci libertatea diferit (si cred ca nici acum multi dintre noi nu stiu ce este) si astepta de la altcineva, fie americani, europeni, etc, sa vina sa puna lucrurile la punct. Numai noi nu.

Revin la intrebarile de la inceput. Ce este libertatea? Cand suntem liberi? Ne trebuie libertate? Von Trier nu ne raspunde la aceste intrebari. Ne lasa pe noi sa umplem spatiile lasate libere. Totusi ne da cateva indicii. La sfarsitul filmului Grace realizeaza ca Legea Sclaviei plantatiei Manderlay a fost facuta chiar de sclavi. Pentru ca isi doreau acest lucru. William sclavul batran recunoaste: “Noul statut ne-a infricosat. In ce fel de lume acesti sclavi erau eliberati? Era lumea pregatita pentru ei, dar ei pregatiti pentru lume?… Nici acum dupa 70 de ani de la abolirea sclaviei America nu este pregatita pentru noi si dupa cum arata vremurile nu o sa fie pregatita nici in o suta de ani. Am scris aceasta lege pentru binele tuturor”. La care Garce incremenita spune ca nu sunt liberi. “Asta e tot ce conteaza”. Insa William continua: “Ba da, sunt liberi sa supravietuiasca”.

Concluzia genialului film a lui Lars Von Trier ar fi simpla: fiecare dintre noi isi creeaza propria libertate, o libertate “comoda” din care nu vrem sa iesim, nu vrem sa spargem barierele si sa evadam, nu vrem sa exploram, nu vrem sa riscam si nu vrem sa ne pierdem capul. Nu pentru ca este posibil sa-l suparam pe sef, oricum s-o fi numit el, ci pentru ca liberatatea noastra inseamna a sta cu capul in mocirla.

Tuco

În aşteptarea lui Manderlay m-am gândit că ar fi bine să schimbăm puţin registrul. Aşadar, The Good, The Bad and The Ugly sau Il Buono, Il Brutto, Il Cattivo sau Bunul, Răul şi Urâtul oricum i-aţi spune rămâne unul dintre cele mai bune western-uri făcute vreodată şi unul dintre acele filme care ţi se par mai bune de fiecare nouă dată când te uiţi la ele. Aşa mi s-a întâmplat şi mie aseară (16 04) când l-am revăzut pentru a nu ştiu câta oară. Şi din nou mi s-a părut foarte, foarte bun. Ţin minte că l-am văzut pentru prima oară când aveam vreo 7 sau 8 ani şi m-a impresionat. Acum pur şi simplu l-am savurat. Pentru că este un film de savurat.

Pe scurt, în America Războiului Civil (1861 – 1863 dacă nu mă înşel pentru că mi-e lene să mai caut pe net, mă încred în neuron), trei bărbaţi, Blondie (Eastwood, Bunul), Tuco (Eli Wallach, Urâtul) şi Angel Eyes (Lee van Cleef, Răul) caută 200 000 de dolari ascunşi într-un mormânt dintr-un cimitir de la mama dracu. În rest, western frate! Adică din două gloanţe trase Eastwood omoară 3 persoane (exagerez dar e super tare).

Acum, să trecem la lucruri mai serioase. Sergio Leone, regizorul, face ce face şi-ţi arde un prim-plan de-ţi cade seminţa de dovleac din gură mai ceva ca lui Piţurcă flegmele, pe teren. Ca să numai vorbesc de plan-detalii pe ochii dueliştilor, plan-detalii de-i vezi şi firicelul de parf de 2 milimicroni de pe geana a patra a ochiului stâng. Lăsând la o parte prim-planurile şi plan-detaliile geniale din film mai sunt câteva scene memorabile. Să le luam în ordine cronologică? Nu! “Pe lumea asta sunt două feluri de oameni. Cei cu armele încărcate şi cei care sapă. Tu, sapă!”. Vă sună cunoscut? Blondie, pe la sfârşitul filmului. Fantastică replică. Tot pe la sfârşit camera se ridică, filmând capul lui Tuco prin laţul spânzurătorii. Genial. Şi, “number one scene across the film”: Tuco se spăla (da, oamenii se mai şi spală în Vestul Sălbatic, m-am mirat şi eu) şi apare de nicăieri un altul cu pistolul în mână şi începe să-i spună ca aştepta de mult timp momentul acela. Tuco însă scoate de sub spumă pistolul (nu ştiu unde îl ţinea, nu mă întrebaţi), îl împuşcă (bineţeles) de cinci ori (ca să fie sigur) şi trage concluzia: “Când trebuie să tragi, trage, nu vorbi!

Iar acum (sunet de tobe în spate, vă rog) urmează premiile Pălămidă’s Oscars. Premiul pentru cel mai simpatic mexican din westernuri se acordă fără niciun fel de dubiu lui Tuco. De ce? Pentru că era un idiot. Dar un idiot cu simţul umorului, un idiot cu gura mare şi cu sufletul pe măsura gurii! Însă Tuco era un mexican cow-boy adevărat. Şi hai să vă dau şi cîteva mostre:

“Tuco: [trying to read a note] “See you soon, id… ” “id… ” “ids… ”
  Blondie: [taking the note] “Idiots”. It’s for you”.

Scena cînd se întâlnesc cu soldaţii Uniunii, ei fiind îmbrăcaţi în soldaţi ai Confederaţiei

“Tuco: Hurrah! Hurrah for the Confederacy! HURRAH! Down with General Grant! Hurrah for General… What’s his name? Lee! LEE! Ha ha. God is with us because he hates the Yanks too. HURRAH!
 Blondie: [Spits] God is not on our side because he hates idiots also”.

[a dying man has information Tuco wants]
Tuco: Don’t die, I’ll get you water. Stay there. Don’t move, I’ll get you water. Don’t die until later.

Tuco: I’m very happy you are working with me! And we’re together again.
[pause]
Tuco: I get dressed, I kill him and be right back.
Blondie: Listen, I forgot to mention… He’s not alone. There’s five of ‘em.
Tuco: Five?
Blondie: Yeah, five of ‘em.
Tuco: So, that’s why you came to Tuco.
[pause]
Tuco: It doesn’t matter, I’ll kill them all.

Şi ultima: Tuco: But if you miss you had better miss very well. Whoever double-crosses me and leaves me alive, he understands nothing about Tuco. Nothing!

În rest, filosofie mai puţină (totuşi filmul e şi western şi făcut în 1966) chiar dacă există lupta dintre bine şi rău (dar în care western nu există). despre muzică nu vă mai spun nimic. Cred ca toată lumea cunoaşte tema muzicală.

Free Tuco! Tuco Rulzz!

 

Oraşul Câinilor sau Oraşul lui Dumnezeu?

Dogville. DOG… Dar hai sa-l scriem invers GOD… Aşadar, Oraşul câinilor sau Oraşul lui Dumnezeu. Aceasta este întrebarea pusă de filmul lui Lars Von Trier, Dogville, regizat în 2003.

Filmul este o poveste anti-americană spusă simplu de camera de filmat a danezului Von Trier. Dogville este un dead-end town din Munţii Stâncoşi, „un orăşel superb în mijlocul acestor munţi magnifici”, unde frumoasa Grace (interpretată magistral de Nicole Kidman) se refugiază de gangsteri. Până acum nimic neobişnuit. Ba mai mult pare o poveste foarte “americana”. Dar Von Trier este plin de surpize.

Oraşul Dogville a fost construit în studio, din câteva linii trase cu creta, străzi, case, chiar şi un câine, zidurile sunt transparente: din străzile sale se poate privi, dacă cineva ar vrea într-adevăr să vadă, ceea ce se întâmplă în interiorul caselor iar peisajele sunt fictive. În tot acest decor care seamănă mai mult a decor de teatru decât de film, Grace încearcă se ascundă. Grace. Graţie. Un nume predestinat dar nu pentru acest film. Grace care are guler şi manşete de blană dar  rămâne umilă prin replici precum “nu merit pîinea asta” chiar dacă recunoaşte “am fost crescută ca să fiu arogantă”. Cele câteva familii ale orăşelului se pun de accord să o ajute pe Grace să se ascundă însă în schimbul unor favoruri făcute de ea, favoruri de natură fizică la început apoi de natură sexuală.

Povestea spusă de Dogville s-ar fi putut întâmpla oriunde, oricând şi în orice ţară: o tânără fugară, Grace, este ascunsă şi adapostită de locuitorii micii localităţi; câteva capitole mai târziu pentru că filmul este împărţit în 9 capitole şi-un epilog, “binefăcătorii” ei se dovedesc cei mai nemiloşi călăi. Locuitorii din Dogville sunt puşi în faţa unei probleme morale: sunt de accord să salveze o femeie care ar putea reprezenta un pericol pentru vieţile lor, primind în schimb numai mai mult nici mai puţin decît bunătate şi ajutor? Dar şi Grace are de-aface cu o problemă atunci când simte pe propria piele cruzimea locuitorilor din Dogville: îi poate ierta sau se va răzbuna?

Von Trier îi dă filmului Dogville un iz biblic. Pornit la drum cu conceptul Noului Testament “Iubeşte-ţi aproapele” filmul se întoarce 180 de grade şi se duce la conceptului Vechiului Testament “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.

Finalul filmului Dogville a lui Lars Von Trier face toţi banii. Dacă timp de 140 de minute am văzut cum bunătatea, solidaritatea, fraternitatea şi ajutorul reciproc nu foloseste la nimic în ultimele 10 minute ale peliculei Grace face ce fiecare spectator care a rezistat până la acel punct gândeşte: se răzbună arzând din temelii oraşul câinilor. Pentru că Dumnezeu plecase de mult din acel oraş uitat de lume…

Bringing Out The Dead

After World War One it was called Shell Shock. After World War Two it was called Battle Fatigue. After Vietnam it was called Post Traumatic Stress Disorder. La Frank Pierce se numeşte delir (chiar dacă şi nebunia se potrivea).

„Scoţând afară morţii”. Aceasta este traducerea mot-a-mot a filmului regizat în 1999 de Martin Scorsese cu Nicolas Cage în rolul principal – paramedic în tura de noapte pe o ambulanţă din New York. „Scoţând afară morţii” pentru că Frank Pierce numai salvase o viaţă de foarte multe luni. Scoţând afară morţii pentru că Frank ajunge să credă că nimeni nu vroia să fie salvat. „I realised that my training was useful in less than ten percent of the calls, and saving lives was rarer than that. After a while, I grew to understand that my role was less about saving lives than about bearing witness. I was a grief mop. It was enough that I simply turned up”. Dar aşa să fie oare?

Pe tot parcursul filmului îl vedem pe Frank încercând cu disperare să facă ceva să salveze o viaţă. “Things had turned bad. I hadn’t saved anyone for months. I just needed a few slow nights, a week without tragedy followed by a couple of days off”. Delirul lui Frank este accentuat şi de consumul de alcool, de insomnii dar mai ales în modul în care Scorsese a ales să filmeze unele scene. Acordurile melodiei T.B. Sheets a lui Van Morrison de la începutul filmului, scenele în care sirena ambulanţei este filmată de aproape, unele cadre date pe fast-forward dar şi scena memorabilă în care apartul de filmat se întoarce, captând astfel oraşul şi goana ambulanţei cu susul în jos. Şi chiar totul era cu susul în jos.                             

“In the last year I had come to believe in such things as spirits leaving the body and not wanting to be put back, spirits angry at the awkward places death had left them”. El începe să vadă spiritele celor pe care nu a reuşit să-I salveze. Spirite care-l bântuie şi care vorbesc cu el, în special fantoma lui Rose o fată astmatică care, crede Frank a murit din cauza unei greşeli făcute de el. Pentru a scăpa, Frank trebuie să salveze o viaţă. Dar ce viaţă poate fi salvată, noaptea, într-un oraş în care bandele de cartier au luat locul poliţiei, gloanţele au luat locul cuvintelor şi drogurile au luat locul raţiunii. Un oraş în care nimic nu este la locului lui. La fel ca şi în acest film. Până şi povestea de dragoste trăită între Frank Pierce şi fata unui pacient este una atipică în care nu se mai nimic. Dar fata are rolul de a-l salva pe Frank Pierce.

Bringin Out The Dead se poate rezuma la o singură întrebare: într-o societate în care toată lumea vrea să fie salvată, cine-l salvează pe salvator? Până la urmă singura viaţă pe care trebuia Frank Pierce să o salveze era chiar a lui. Ultima replică a filmului îi aparţine lui Rose, spiritul care-l bântuia pe Frank: Rose îi spune că nimeni nu l-a rugat să sufere. Asta a fost idea lui…