2005 – 2008

De la provocarea mea lansată Corinei pe blogul ei (http://midnightmirage.wordpress.com/) am ajuns să-mi fie mie provocare. Şi este o provocare. Să scriu despre cei trei ani de Facultate de Jurnalism, trei ani petrecuţi (cică) împreună.

P.S. (da ştiu e aiurea P.S. la început nu există, dar e blogul meu până la urmă şi eu mă fac de râs): tot ce trec în paranteză sunt părerile mele de rău asupra celor trei ani – 2005 -2008.

Aseară mă uitam peste pozele de la Cursul festiv, curs festiv ce s-a întâmplat acum un an (la care NU au venit toţi – cel puţin nu la masa de după). Nu m-a apucat nostalgia (mint, nu m-a apucat nostalgia prea mare), nici acum nu prea sunt în dispoziţie (a se citi agonie) pentru a scrie un astfel de post. Până la urma cât de greu poate fi să scrii despre trecut? Foarte greu mai ales dacă persoana care srie se hrăneşte cu trecutul.

În 2005 aveam în cap nişte versuri. Nu o să spun ale cui. Versurile sună cam aşa: I’ve conquered my past/ The future is here at last/ I stand at the entrance/ To a new world i can see/ The ruins to the right of me/ Will soon lost sight of me. Versurile se traduc (în cazul meu cel puţin) în faptul că lăsam liceul în urmă (şi chiar liceul meu este situat pe partea drepată) şi intram într-o lume nouă. Şi a fost o lume perfectă.

P.S. 2: dacă voi scrie comunist să-mi trageţi două când mă vedeţi! OK?

Cei trei ani pentru mine au fost perfecţi. “I Like Milk”! Remeber? Cine mai ţine minte prima sesiune? După ce că era şi frig afară (asta însemnând vreo -30 de grade) noi aveam examen la A. Munteanu (după ce colegii noştrii mai mari şi mai binevoitori ne-au informat că o sa fie naşpa). Nu. Nu a fost naşpa, a fost “cald” (nu cred că cineva a luat mai puţin de 9). Mangalia, Iaşi, Bucureşti vizite făcute (cam) cu toţii. Vizite de “lucru” pentru că eram “jurnalişti” (nici acum unii dintre noi nu suntem aşa ceva – eu de exemplu), vizite unde trebuia să ne apropiem (team-building) dar degeaba. CEL MAI MARE REGRET AL MEU ESTE CĂ AM FOST ÎMPĂRŢIŢI ÎN BISERICUŢE!

Violeta, stai liniştită nu te-am uitat. Ozzy, Jiji, Stan şi Stephen Hawking Rulzz! 

Ştiu, nu mi-a ieşit. Dar voi lăsa aşa. După cum am şi scris pe blogul Corinei mie îmi trebuie vreo 723454129847192864126487164 de zile ca să iasă ceva frumos din această pagină. Şi probabil nici atunci nu-mi va placea. Dar…

“The past is gone, The child is grown, The dream is gone” 

So, just DANCE, like Alexis would in times like these!

P.S. (acolo unde trebuie, la final): vă las pe voi să completaţi spaţiile goale (adică tot)!

P.S. Final 2:

Apropo, că uitasem: We can Be Heroes Just For One Day