Million Dollar Hotel

Ultima oară când v-aţi uitat în oglindă aţi făcut-o cu faţa adevărată sau cu încă o mască din milioanele de măşti pe care le aveţi. De fapt pe care le avem pentru că eu nu pot să nu intru în această categorie. Oare de cîte ori ne-am arătat feţele adevărate? Oare de câte ori ne-am dat jos masca şi am încercat să fim noi? Nebunii cazaţi în Hotelul de un Milion de Dolari regizat de Wim Wenders sunt ca noi numai că ei au o problemă în plus.

Hotelul de 1 milion de dolari uneşte obsesiile lui Wenders: muzică de foarte bună calitate, suflete pierdute şi cultura americană. Plasat în 2001, filmul este o dramă tragi-comică, a cărui acţiune se desfăşoara într-un hotel din Los Angeles, în care sunt găzduiţi oameni bolnavi mental şi fizic, prea săraci pentru a îşi permite asigurare medicală. În hotel are loc o sinucidere, iar agentul federal desemnat să ancheteze cazul întoarce pe dos vieţile locatarilor, în încercarea de a descoperi dacă a fost cu adevărat sinucidere…

Wenders a realizat un film urât pentru unii, bun pentru alţii, filosofic pentru puţini dar de văzut pentru majoritatea. Million Dollar Hotel este ca şi muzica celor de la U2, care, întâmplător sau nu, semnează coloana sonoră, adică nu este ce pare a fi. Şi dacă îi puneţi o etichetă cu siguranţă este greşită. Cu o multitudine de răsturnări de situaţie: înţepatul agent FBI care se dovedeşte şi el un „ciudat”, inocenta Eloise care este de fapt curva cartierului, retardatul Tom-Tom care se dovedeşte a fi criminalul. Şi binenţeles numeroşii nebuni, locuitorii hotelului care încearcă să profite de pe urma morţii prietenului lor. Dacă peste tot acest decor exotic adăugaţi şi o muzică greoaie şi neînţeleasă de multe ori o să iasă un film „interesant”. Million Dollar Hotel nu abundă în scene frumoase, mai degrabă actorii sunt cei care fac filmul să fie „comestibil”.Interesant este faptul cum Wenders reuşeşte să lege metafora măştii şi a realităţii cu nebunia hamletiană în acest film greoi.

„Totul ţine de credinţă. Dacă noi credem în ceva atunci acel ceva devine real, nu-i aşa? Şi dacă suficient de mulţi oameni cred în acelaşi lucru atunci chestia aia devine realitate” definiţia realităţii dată de nebunul care a cântat şi a compus toate piesele The Beatles. De aici putem ajunge mai departe la măştile noastre zilnice la care nu renunţăm. Suntem puşi să credem în ceva indiferent de veridicitatea acelui ceva. Nu ştim dacă s-a întâmplat în realitate dar pentru că ceilalţi din jurul nostru cred ce rost are să ieşim din rând? Masca este aplicată aproape instantaneu pe feţele noastre, ascuzând adevăratele trăiri, adevăratele emoţii, adevăratele probleme, adevărata viaţă. Cu câte ceva despre viaţă, cu câte ceva despre moarte, cu câte ceva despre nebunie, cu câte ceva despre lumea mediatică şi realitate, cu un „nebun” de regizor ca Wim Wenders, cu neînţeleşii U2 pe coloana sonoră, Million Dollar Hotel este pledoaria pentru sinceritate. „Off with the horns, on with the show”!

Amintiri din Epoca de Aur

Au trecut 20 de ani de cînd s-a strigat „Vom muri şi vom fi liberi”. 20 de ani cu bune şi cu mai multe rele dar cu libertate. „Vom muri şi vom fi liberi”. Şi aşa a fost. Pentru cei care au murit. După 20 de ani ne amintim de acele vremuri prin filmul Amintiri din Epoca de Aur.

Despre Amintiri din Epoca de Aur nu se poate vorbi ca un film intreg ci ca o colecţie de scurt-metraje în care ne sunt prezentate legende urbane din anii 80. La primăria din sat sună telefonul: un politruc de la centru porneşte să inspecteze traseul vizitei de lucru care urmează să aibă loc în ziua următoare şi insistă ca ordinele să-i fie respectate întocmai. În Casa Scânteii e fierbere mare: în toate fotografiile oficiale, tovarăşul Ceauşescu îşi scoate pălăria în faţa domnului Jiscard D’Estaing iar acest lucru este ideologic in-ac-cep-ta-bil. Curentul electric nu ajunge la Adîncatele dar activistul sosit de la Bucureşti insistă că e o datorie de Partid să-l aducă la şcoală şi pe ultimul cioban din vârful muntelui căci învăţătura te fereşte de pericole de care nici n-ai aflat. Cu două săptămâni înainte de Crăciun, plutonierul de miliţie Sandu primeşte de la cumnatul său un porc viu şi se întreabă cum să-l taie în toiul nopţii fără să prindă de veste colocatarii din bloc iar fiul lui, Dănuţ vine cu o propunere: ce-ar fi dacă l-ar gaza? La uşa Crinei sună Bughi şi cere o sticlă goală: e tânăr, arătos, dă video la bairamuri şi, de la filmele cu Bonnie şi Clyde, Crina începe să viseze. Nevasta lui Grigore ţine post, iar el, şofer la Avicola, trage de fiecare dată la hanul lui Ildiko fără să-i treacă prin gând ce avere poartă cu el. Toate aceste mici poveşti cu iz comic formează totalul numit Amintiri din Epoca de Aur.

Atmosfera apăsătoare a acelor ani este transpusă perfect în film prin personaje, români simplii care îşi văd de activităţile lor normale, dar care au frică de „cel de sus”. De aici însă începe nebunia. O nebunie bună aş putea spune. Umor, umor şi iar umor, situaţii incredibile şi soluţii ingenioase, că deh, suntem totuşi o naţie de „dăştepţi”. Singurul numitor comun al poveştilor este „cel de sus”, partidul şi Tovarăşul, care partid şi care tovarăş veghează mai mult sau mai puţin, după caz şi după implicare.  Big Brother is not watching you, Big Brother is laughing at you! Şi până la urma de ce nu ar râde? Doar asta puteam să facem atunci.

Cine a zis că românul s-a născut poet s-a înşelat. Românul s-a născut pontos, hazos şi ingenios. De ce? Cine s-ar fi gândit să gazeze porcul în bucătărie? Sau cine s-ar fi gândit să ordone să urce toata lumea în leagăn astfel, neavând posbilitatea să-l oprească? Sau cine s-ar fi gândit să ceară mostre de apă pentru a lua sticlele şi a le vinde ulterior? Sau cine s-ar fi gândit să-i mai pună o căciulă în cap Tovarăşului, el având deja una în mână? Sau cine s-ar fi gândit că până a urmă educaţia în vârf de munte nu prea ajută la multe? Cu siguranţă numai un român. Şi, acum cu ce v-aţi ales dup 20 de ani de libertate? Cu Amintiri că oricum viaţa merge înainte. De ce? Pentru că înainte era mai bine…

Joyeux Noel

Nu cred că mai pot adăuga altceva mai mult decât transmite titlul. Joyeux Noel. Film regizat de Christian Carion în anul 2005.

Filmul este inspirat dupa o poveste adevărată, care s-a petrecut în Ajunul Crăciunului în 1914, în timpul Primului Război Mondial în multe locuri diferite de-a lungul liniei frontului. Când a izbucnit războiul în vara lui 1914, a luat prin surprindere milioane de bărbaţi şi i-a aruncat în vârtejul lui. A venit Crăciunul, cu zăpadă, şi o mulţime de familii şi soldaţi s-au reunit. Dar surpriza vine din inimile generoase care stau în tranşeele franceze, scoţiene sau germane. În acea noapte, un eveniment extraordinar va schimba destinul a patru personaje: un preot scoţian, un locotenent francez un tenor german deosebit şi iubita acestuia şi partenera de scenă, o minunată soprana daneză. Ei se vor afla în miezul unei fraternizări fără precedent între trupele germane, britanice şi franceze. În acel Ajun de Craciun inimaginabilul s-a întâmplat: armele au fost lăsate în tranşee şi s-au făcut paşi către “inamici” pentru a le strânge mâinile, a schimba ţigări sau câte o bucăţică de ciocolata şi a-şi ura unul altuia “Crăciun Fericit!”…

Chirstian Carion a reuşit să facă din Joyeux Noel un film cu adevărat cutremurător. Nu lipsesc scenele de război în care oamneii sunt măcelăriţi pur şi simplu dar nici scene de trandeţe şi bucurie a soldaţilor. Însă scena memorabilă a filmului rămâne cea de început în care sunt prezentaţi trei copii de naţionalităţi diferite, franceză, germana şi engleză care îşi ţin discursul de loialitate faţă de ţară şi în care jură moarte duşmanilor. Moarte care vine în tranşeele primului război mondial. Însă totul se schimbă în seara Crăciunului.

Joyeux Noel este o îmbinare spectaculoasă între magia Crăciunului şi manifestarea iubirii în diferite circumstanţe…Ce dacă e război? Natura omului de a-şi manifesta iubirea este prezentă şi aici şi poate e bine de ştiut că războiul poate fi privit puţin altfel….nu numai cum ne-au învăţat vechii noştri istorici: sânge şi cruci peste tot. Totuşi Joyeux Noel este şi o pledoarie pentru multiculturalitate: scoţienii, germanii şi francezii făcând schimb de obiecte personale şi de tradiţii totul culminând cu împrietenirea tuturor şi non-combatul ulterior.

Love Actually

Ce aţi face dacă aţi fi puşi să alegeţi între o valiză plină cu euro şi dragostea vieţii voastre? Nu răspund eu la această întrebare ci filmul Love Actually regizat de Richard Curtis în 2003.

Regizorul filmului Richard Curtis declară: „Opinia generală tinde să fie că lumea în care trăim este guvernată de răutate şi lăcomie, dar eu nu sunt de acord pentru că mie mi se pare că dragostea este peste tot”. De la noul Prim Ministru burlac şi arătos care se îndrăgosteşte la câteva minute de la instalarea sa în Downing Street nr. 10 de drăgălaşa tânără angajată să asigure protocolul… La un scriitor ce evadează din Londra în Sudul Franţei pentru a-şi îngriji inima rănită şi care găseşte dragostea în lac… De la o soţie şi mamă care crede că soţul ei o înşală. La o proaspătă mireasă care nu înţelege distanţa păstrată de cel mai bun prieten al soţului ei… De la un şcolar ce caută să atragă atenţia celei mai intangibile fete din şcoală… La un tată vitreg văduv caută punţi de legătura cu fiul său vitreg… De la o fată bătrână americană ce nu poate începe o relaţie cu un coleg de serviciu pe care îl iubeşte în taină… La un bătrân rock star, genul „văzut tot, îmi amintesc foarte puţin” ce încearcă să-şi relanseze cariera cu o melodie reluată, dar uşor schimbată ca text… Dragostea crează un haos pentru toţi cei de mai sus.  Aceste evenimente se petrec în Londra în perioada Crăciunului şi sunt spuse şi filmate cu mult umor şi romantism şi cu acel dulce amar pe care-l trăiesc toţi cei norocoşi sau ghinionişti atunci când sunt sub vraja dragostei.

Cu glume puţin cam englezeşti, cu un maestru al ăăăă-urilor şi al hm-urilor, şi aici mă refer la Hugh Grant, cu unele scene care te înlăcrimează, cu o distribuţie reuşită cu nume mari filmul Love Actually merită văzut în perioada Craciunului. Şi aici este problema lui. Căci Love Actually este un film all-season long pentru că şi dragostea este all-season long indiferent dacă iese cu inima frântă sau nu.

Doi. Aceasta este idea de bază a filmului lui Richard Curtis. Doi înseamnă dragoste indiferent dacă sunt rude sau nu. Şi tot în doi se pot traversa problemele mult mai uşor. Fie că recunoaştem  sau nu avem nevoie de ajutor celui de lângă noi. Chiar dacă nu este fizic lângă noi este acolo unde contează, în sufletul nostru. Fie că este un prieten, o rudă, un străin fie că este greu, fie că este uşor, fie că plângem sau fie că râdem în doi întotdeauna…

Ostrov

Am mai discutat despre iertare și când am abordat filmul Levity şi iată că revenim. Putem ierta pe cineva care ne greşeşte? Dar ne putem ierta pe noi înşine atunci când greşim faţă de cineva? Greu se află răspunsul la aceste întrebări. Filmul Ostrov regizat de Pavel Lunghin în 2006 încearcă timid să răspundă la aceste întrebări.

1942. În timpul războiului, marinarul Anatoli şi căpitanul Tihon sunt surprinşi în cursul nopţii de soldaţi nemţi în timp ce încarcă nişte cărbune. Pentru a-i cruţa viaţa, naziştii îi cer lui Anatoli să-l împuşte pe Tihon. Acesta se agaţă disperat de viaţă şi îşi împuşcă colegul care cade în apă.

Dupa 34 de ani îl găsim pe Anatoli la mănăstire unde se face util servind drept fochist. Este urmarit în continuare de trădarea şi crima săvârşită în tinereţe pentru care se căieşte rugându-se în singuratatea ostrovului său. Ciudăţenia caracterului său atrage atenţia călugărilor care nu-l înţeleg dar îi tolerează excentricităţile. Ei nu ştiu că părintele Anatoli a dezvoltat darul clarviziunii şi că oamenii vin la el pentru rezolvarea problemelor lor. Unul dintre aceştia este un amiral însoţit de fiica sa bolnavă. Amiralul se dovedeşte a fi Tihon care a supravieţuit împuşcăturii şi a învăţat să-l ierte pe Anatoli.

Filmul Ostrov pare un documentar făcut pentru Discovery Channel. Imagini perfecte ale pustiului siberian şi sunet de apă cristalină, totul îndemnându-te la linişte şi pace sufletească. Numai că sufletul este cel ce mocneşte în acest film. Sufletul şi cărbunii aruncaţi în sobă de Anatoli. Rugăciunile disperate pentru iertare, actele lui de nebunie toate contribuie la „nebunie”. O „nebunie” hamletiană aş spune, actul necesar salvării lui. Nebunia şi iertarea. Anatoli trăieşte pentru iertare. Şi faptul că tot cărbuni împinge în sobă ca pe vremea războiului semnifcă încercarea lui de retrăire a acelor momente şi de refacere a greşelii grave săvârşite. Neavând pace-n suflet, reuşeşte – prin puterea rugăciunii neîncetate – să dăruiască pace altora, care-l vizitează din depărtări şi văd în el un făcător de minuni. Dăruind altora ceea ce el nu are, va dobândi până la urmă şi el pacea lăuntrică, după întâlnirea neaşteptată cu cel pe care credea că l-a ucis.

Ostrov este o pledoarie pentru puritate sufletească. Un film despre lucrurile simple dar cu adevărat importante. Un film ce se poate considera educativ din punct de vedere religios. Un film despre unele subiecte tabu în Biserică cum ar fi avortul, exorcizarea, despătimirea sau moartea. Un film care ne arată că iertarea nu este numai a lui Dumnezeu ci şi a oamenilor.

Lecţia de Acustică

Azi avem dedicații pentru poporul român

P.S. Nu am niciunul dar îmi place idea de P.S.

Lecţia de Rockăreală

Am revenit cu dedicaţiile pentru aleşii şi nealeşii neamului

P.S. Cine a rezistat pe Sepultura şi Arch Enemy şi nu m-a înjurat şi blestemat îi recomand şi Behemoth

Lecţia de Psihedelică

Pentru aleşii şi pentru nealeşii neamului…

P.S. INXS şi Nina Simone nu prea au ce căuta într-o lista despre psihedelică dar în situaţia maro de azi merg…

Videodrome

Locuim în televizor sau televizorul locuieşte în noi? Oare există răspunsul la întrebarea asta? Am putea să trăim fără cutia neagră din colţ? Şi dacă da cum am putea să fim independeţi de ea? Despre sinsistra cutie din colţ numită generic televizor se vorbeşte in filmul lui David Cronenberg, Videodrome, regizat in 1983.

Videodrome  este povestea lui Max Renn, director al unui mic canal de televiyiune: Civic TV. Postul de televiziune e specializat în difuzarea programelor ce merg de la  pornografia soft la violenţa hard. Aceste programe sunt adaptate la aşteptările telespectatorilor. Videodrome este numele unui program în sine, piratat de un asistent al lui Max Renn, fară intrigă, fără personaje, doar tortură şi crimă. În urma vizionarii show-urilor, începe să aibă halucinatii erotico-sângeroase, iar realitatea se îngemănează cu ficţiunea tot mai des. Acest invadator ia forma unui program tv pentru a seduce şi a controla telespectatorii.

Cronenberg face din Videodrome un film în care se prezintă un coşmar despre o lume în care imaginile video pot controla şi altera exsitenţa umană. Distrubuţia filmului nu prea este importantă deşi James Woods reuşeşte unul dintre cele mai bune roluri ale sale iar Deborah Harry se face cunoscută şi ca actriţă în afară de cântăreaţă. Totuşi, ceea ce este bun la Videodrome este scenariul. Unul foarte inovator pentru 1983, probabil mult mai inovator decât posibilităţile tehnologice ale perioadei.

Videodrome este povestea unui corp uman care se transformă, mai mult decât şi nu aşa cum fusese prevăzut, pentru a scăpa de sub controlul televizorului. Videodrome este povestea noastră. Cea a creierului uman supus unui televizor care, prin programele sale de tip reality-tv, îl modifică din interor, făcându-l diponibil. Disponibil pentru orice. Şi de aici şi controlabil. Acum, ce e de făcut în legătură cu sinistra cutie din colţul camerei: să ne întrecem cu ea ca Peter Finch din Network, să o lovim cu piciorul ca Travis Bickle sau să tragem în ea cu arma ca Elvis?

Faţa Cărţii

Sau Facebook. Cum vreţi să-i spuneţi. Cert este faptul că am ajuns şi pe acolo. Şi dacă din întâmplare apăsaţi pe acolo daţi un semn de viaţă ceva, orice.

Vă mulţumesc anticipat pentru timpul acordat

P.S: E prea bună piesa