Down by Law

Motto1: Tom Waits is Jesus, Kurt Vonnegut, his Father and Jim Jarmusch is filming them…

Motto 2: „It’s a sad and beautiful world”.

„Am o veste bună şi una rea. Vestea rea este că marţienii au sosit la New York City şi s-au instalat la Waldorf Astoria. Vestea bună este că ei mănâncă doar bărbaţi, femei şi copii fără acoperiş deasupra capului şi urinează benzină”. KV

„Today is grey skies, tomorrow is tears, you have to wait til yesterday is here”. TW

Şi acum ar fi cazul pentru un citat din Jarmusch dar sincer nu am unul. Îl las să vorbească prin prisma nimicului din filmul Down by Law. Într-un New Orleans atemporal îi găsim pe Zack (John Lurie), un peşte idealist cu tone de vise de mărire în cap şi pe Jack (Tom Waits) un DJ de radio ratat dar realist cărora li se înscenează nişte mici crime şi astfel ajung în puşcărie. Aici li se alătură „La dolce vita” italiană, optimistul şi vorbăreţul Roberto (Roberto Benigni). Şi de aici se dezlănţuie…de fapt de aici nu se întâmplă nimic. Şi totuşi prin dialogurile scurte ale celor trei, marile mistere ale lumii se desluşesc, intrigile istoriei îşi află răspunsul, marţienii ascunşi pe pământ sunt deconspiraţi, oamenii politici îşi dau demisia în bloc lăsând puterea oamenilor de rând, foametea din lume se evaporă, războaiele încetează, pacea se instaurează iar eu nu am minţit niciodată în viaţa mea… „Good evening! Buzz off to everybody…Oh, thank you, buzz off to you too…”

Dacă ai un prieten italian…nu-ţi mai trebuie şi un bucătar. Filmat în întregime în alb şi negru, Down by Law poate fi considerat un film ciudat despre nimic. Dar este mai mult decât atât. Fără un subiect anume, fără acţiune, cu dialoguri absurde pe alocuri, cu personaje din altă lume, cu situaţii imposibile, Jarmusch a reuşit să realizeze „Simfonia a 9-a” a absurdului zilnic. „If looks could kill, I am a-dead now”. În jumătate din film îi avem pe cei trei în închisoare iar în cealaltă jumătate îi urmărim prin mlaştiniile Everglades. Dar nimic nu se schimbă. Cei trei sunt la fel, optimistul, idealistul şi realistul. Chiar dacă drumurile li se separă destinele lor tot tragice rămân. Nimic nu se schimbă. Totul se adună pentru marele Final. Final Absurd.

„Comunităţile electronice nu construiesc nimic. Nu te alegi cu nimic. Suntem nişte animale dansatoare. Şi cât de frumos este să te ridici în picioare şi să te apuci de făcut ceva! Ne aflăm pe pământ ca să luăm totul în glumă. Nu daţi crezare celor care vă spun altceva”. KV

A Guide to Recognizing your Saints

Regula nr. 1: Ţigările, alcoolul şi armele NU omoară oameni. Oamenii omoară oameni.

Regula nr. 2: Dacă vrei, poţi. DACĂ VREI.

Regula nr. 3: Pleacă urechea la vântul munţilor până se retrag apele…

Bazat pe memoriile scriitorului american Dito Montiel, filmul “A guide to recognizing your saints” prezintă evenimente semnificative, în cea mai mare parte triste din adolescenţa şi din tinereţea acestuia. Reîntorcându-se după 15 ani în New York, Dito rememorează toate evenimentele care l-au transformat, l-au marcat şi l-au iniţiat în viaţă. Pentru că suntem ceea ce suntem iar cu deciziile luate trebuie să trăim toată viaţa, Dito realizează mai mult sau mai puţin că ceea ce l-a ţinut în viaţă şi l-a ferit de pericole este foarte posibil să fi fost un noroc chior dar şi un miracol venit din partea unei supraputeri, din partea unor „sfinţi”.

Filmat simplu şi cu un sunet impecabil, filmul lui Montiel reprezintă masteratul vieţii. Nicio educaţie Ivy League nu te poate pregăti pentru ceea ce te aşteaptă în viaţă. Neavând vreun viitor sigur, toţi amicii lui Dito alunecă spre panta pierzaniei. Dar să facem cunoştiinţă cu ei: „My name is Diane and I like to fuck”, „My name is Guiseppe and I’m Antonio’s brother”, „My name is Jenny and everyone’s a fucking joke”, „My name is Antonio and I’m a fucking piece of shit. That’s who I am”, „I’m Laurie… and everyone is going to leave me. I know they are”, „My name is Dito… and I’m gonna leave everybody in this film”…

A Guide to Recognizing your Saints se poate compara cu Cidade de Deus, deşi din filmul lui Montiel lipseşte violeţa crudă prezentă pe străzile din Rio. Şi totuşi, la fel ca în Cidade de Deus, „sfinţii” veghează şi îţi pot schimba destinul, binenţeles dacă asta doreşti şi tu…

Un tip intră într-un bar şi cere un pahar cu apa. Barmanul scoate puşca şi trage pe lângă tip. Omul plăteşte paharul cu apă, lasă bacşiş şi spune şi mulţumesc. De ce? … Pentru că sughiţa… Întotdeauna soluţiile cele mai la îndemnână nu sunt şi soluţiile cele mai bune. Pentru Dito soluţia a fost fuga. O fugă care i-a destrămat familia şi l-a înstrâinat de toată lumea. Dar totodată a fost şi o fugă sănătoasă pentru el şi pentru viitorul lui. Totuşi sfinţii lui Dito nu au fost niciodată în cer… „just like I said – I left everything, and everyone. But no one, no one has ever left me”.

The Verdict

Într-o zi la înţeleptul Solomn vin doi oameni. Primul dintre ei ia cuvântul şi spune că vecinul lui i-a furat merele. Solomon îi spune „Ai dreptate”. Vecinul spune că nu el le-a furat. Solomon îi spune „Ai dreptate”. La care sfătuitorul lui Solomon îi spune acestuia că nu le poate da dreptate amândorura. La care Solomon răspunde: „Şi tu ai dreptate”.

Regizat de Sidney Lumet, The Verdict spune povestea unui avocat alcoolic şi ratat, Frank Galvin care încearcă să se „salveze” cu un caz împotriva Bisericii. Cazul ar fi trebuit să fie doar o simplă înţelegere cu privire la bani. Mulţi bani pe care Biserica i-ar fi dat pentru ca toată povestea să fie uitată şi îngropată sub stâncă deşi nu pe pământ sfânt. Dar zilele în care Frank lucra pentru Dracu şi nu-l deranja s-au terminat. Acum tot ce vrea este să se salveze şi să-şi găsească un Dumnezeu, culmea, chiar împotriva celor care susţin că-L slujesc. Cu o armată de „îngeri” întunecaţi împotriva lui, Frank încearcă să-şi găsească salvarea în vocile celor fără putere, în vocile săracilor, în strigătul de ajutor al clientei lui, imobilizată la pat în urma unei erori medicale.

Jocurile psihologice şi şicanele din timpul procesului sunt mai importante decât iluzia câştigării cazului. „There are no more cases. This is the case” îşi tot repetă Frank. El îşi duce cazul nu numai împotriva Bisericii dar şi împotriva lui, împotriva căderii definitive, împotriva morţii lui ca individ. „We think of ourselves as victims… and we become victims”.

The Verdict ridică mai multe probleme dar în acelaşi timp readuce în prim plan o iluzie. În primul rând problema cea mai mare este de ce Biserica încearcă să-şi ascundă greşelile făcute faţă de enoriaşii săi? De ce contează mai mult imaginea în faţa enoriaşilor decât adevărul în faţa lui Dumnezeu? Iar iluzia creată şi reluată de filmul lui Sidney Lumet este America „tărâmul făgăduinţei”, locul unde orice slab poate bate orice gras, orice sărac poate deveni bogat, orice nedreptăţit poate câştiga un proces iar adevărul şi justiţia merg mână-n mânâ…

Bad Day at Black Rock

Care este cel mai bun mod de a păstra un secret? Păstreaza-l pentru tine. Al doilea cel mai bun mod de a păstra un secret? Spune-i-l unei persoane – dacă este absolut necesar. Nu exită o a treia variantă. Oamenii din Black Rock au ales să opteze pentru a treia variantă…

 

Pentru prima oară în patru ani când trenul opreşte in cătunul Black Rock din mijlocul deşertului, locuitorii de aici se aşteptau la altceva. În schimb l-au găsit pe John J. Macreedy, un străin ciudat, căruia îi lipseşte o mână care aduce cu el un trecut teribil care trebuie ţinut secret cu orice preţ. Chiar cu preţul vieţii. Viaţa lui Macreedy. Din primul minut de când a pus piciorul pe praful oraşului Black Rock, Macreedy este întâmpinat cu ospitalierul “Ce cauţi aici?” Era 1945 şi războiul se terminase. The Jap Scare se sfârşise, The Red Scare era pe punctul de a începe, senatorul McCarthy de-abia începea să-şi scrie discursurile despre neamericanism dar paranoia rămânea. Şi la cote şi mai mari.

 

John Sturges a reuşit să facă un film paranoic. Despre paranoia lui  Macreedy dar şi despre paranoia locuitorilor din Black Rock. Până la urmă cine este Macreedy? Poate fi un erou de război sau un criminal de război sau un poliţist sau un afacerist sau bogătaş care vrea să investească în pământuri sau un detectiv particular. Poate fi toate acestea sau poate fi şi mai periculos. Poate căuta adevărul. Oricât de mare ar fi deşertul şi oricât de mulţi coioţi te vor privi în fuga ta spre gaura şarpelui cu clopoţei nu există loc în care să te ascunzi de adevăr. Într-un loc ca Black Rock nimic nu e sigur nici măcar adevărul. Prietenii pot trăda iar trădătorii îţi pot fi prieteni. Dar criminalii rămân criminali. Şi pentru asta trebuie să plătească. Când toată lumea minte doar cel care are o “mână” bună câştigă.  Iar Macreedy a avut “mâna” bună…

The Blues Brothers

Este inevitabil. Vrem nu vrem, tot la el ne intoarcem. Din blues ne-am născut, în blues vom muri. Fanfara in New Orleans cântă un recviem în drum spre cimitir dar o dă pe jazz şi blues la întoarcere. Pentru că viaţa este o sărbătoare iar sărbătoarea este blues-ul.

În 1980 John Landis a avut o idee. Să învie blues-ul. Şi cum nu putea să facă un război sau o revoluţie pe străzile din Chicago, New Orleans sau New York a făcut un film. The Blues Brothers. Doi fraţi, Jake şi Elwood Blues, cu cazierele cât griful chitării lui BB King readună trupa şi încearcă să strângă bani pentru a salva orfelinatul în care au crescut. Şi de aici se dezlănţuie…blues-ul soul-ul şi R&B-ul. Amuzant spre foarte amuzant la unele scene, puţin SF la alte scene, filmul lui Landis rămâne în istoria cinematografiei pentru celebra scenă a urmăririi delicvenţilor blues-ului dar si pentru muzica de calitate prezentă la fiecare colţ de stradă, in fiecare buton al Blues Mobilului şi in fiecare aţă a costumelor negre ale lui Jake si Elwood.

Şi pentru că nu se putea termina aici, Landis vine şi în 1998 cu o continuare. Mai slabă din punct de vedere cinematografic dar mai puternică din punct de vedere al blues-ului. Cu James Brown, BB King, Eric Clapton, Aretha Franklin, Steve Winwood, Dr John, Isaac Hayes, Erykah Badu şi mulţi alţi mari muzicieni în distribuţie The Blues Brothers rămâne un film pentru şi despre…soul, blues şi jazz. Pentru că dacă nu l-am fi avut pe James Brown sau Otis Redding nu l-am fi avut nici pe Michael Jackson, dacă nu i-am fi avut pe BB King şi Muddy Waters nu i-am fi avut nici pe Clapton şi Cream. Şi dacă nu i-am fi avut pe Clapton si Cream nu i-am fi avut The Doors, şi pentru că nu i-am fi avut pe The Doors nu i-am fi avut pe Pink Floyd. Şi dacă nu i-am fi avut pe Pink Floyd nu am fi avut muzică.

După cum spunea şi Jimmy Rabbitte: Do you have Soul?

Chocolat

Unu plus unu fac doi. La fel cum două molecule de hidrogen plus una de oxigen fac apa. La fel cum cacao plus lapte egal ciocolata. Simplu? Nu!

Regizat de Lasse Hallstrom în anul 2000, filmul Chocolat o prezintă pe Vianne, nou-venită  într-un sătuc conservator din Franţa de după război. Şi ca să-i sâcâie şi mai mult pe francezi aceasta îşi deschide o ciocolaterie chiar în faţa bisericii. Şi asta nu ar fi aşa de grav dacă nu ar fi fost Postul Paştelui şi dacă primarul satului, Contele de Reynaud, nu ar fi inchizitor.

Morala catolică este cea care domină şi dictează vieţile oamenilor din acel sătuc francez. Nimeni nu iese din cuvantul Domnului. Domnului Conte de Reynaud. Iar această simplitate a vieţii este stricată în momentul în care apare Diavolul: ciocolata. Chocolat este făcut în ciuda pofticioşilor. Este imposibil să nu îţi doreşti o bucăţică de ciocolată în momentul în care vezi filmul. Până şi celor care nu le place ciocolata nu au încotro şi tot vor căuta raftul cu bunătaţi din cacao şi lapte.

Hallstrom face un film care se topeşte uşor ca o bomboană de ciocolată. Totul este lent, personajele se mişcă cu viteza a doua până în momentul când gustă din raiul ciocolatiu. Atunci se transformă. Atunci devin oameni şi încep să trăiescă. Arborele de cacao se mai numeşte şi „Arborele vieţii”. Ciocolata mai semnifică şi bunăstare dar şi pasiune şi totodată lux. Micului sătuc paralizat în vremurile Inchiziţiei îi lipseau şi viaţa şi bunăstarea şi pasiunea şi luxul. Dar ciocolatei nu-i poţi rezista.

În viaţă toţi trebuie să respectăm regulile. Altfel ar ieşi haos şi nu se mai poate trăi. Dar oare se poate numi viaţă, acea trecere prin timp şi spaţiu fără nicio alunecare la vale de pe deal?

Everybody’s Fine

Probabil cel mai bun lucru de pe pământ este faptul că nu îţi alegi părinţii. Pur şi simplu te trezeşti cu ei legănându-te fără să ai puterea să te opui. Al doilea cel mai bun lucru de pe pământ este faptul că ei, părinţii, te fac om. Şi dacă mai ai şi noroc, vei ajunge OM.

Remake al filmului italian “Stanno tutti bene” din anul 1990, “Everybody’s fine” urmăreşte experienţele bulversante ale unui bărbat văduv pe nume Frank Goode, care descoperă cu stupoare că soţia decedată era singura conexiune pe care o avea cu cei patru copii înstrăinaţi şi ca el nu ştie prea multe amănunte despre modul în care îşi căstiga traiul de zi cu zi aceştia. Astfel se decide să înceapă  o călătorie de-a lungul şi de-a latul Americii pentru aşi găsi copiii şi pentru a vedea cu ochii lui cum se descurcă.

Ironia sorţii.  Frank Goode a lucrat toată viaţa într-o fabrică de cabluri telefonice, cabluri care de-a lungul anilor au adus atât de aproape milioane de fraţi, surori şi părinţi. Şi tocmai familia lui este instrăinată. Tot ironia sorţii, tot ce credea el despre copiii lui este fals. Toţi se zbat să depăşească momente negre ale existenţei lor, toţi sunt pe marginea prăpastiei uitându-se în zare doar pentru un ultim semn pentru a sări. Semnul vine dar nu este semnalul saltului ci al salvării. Pentru că al treilea cel mai bun lucru de pe pământ este faptul că părinţii te vor salva. Întotdeauna. Invariabil. De oriunde. Oricum.

Al patrulea cel mai bun lucru de pe pământ este faptul că părinţii vor fi întotdeauna mândrii de copiii lor. Niciodată nu vei fi un ratat în ochii lor. Iar scena de final cu tabloul cu stâlpii de telegraf este dovada. Robert de Niro este exceptional în rolul tatălui. Şi-a scuturat foarte bine toate rolurile de mafiot şi a ajuns tatăl neobosit în ai face fericiţi pe copiii lui. Şi la final fericirea este tot ceea ce contează. Cele căteva minute în care copiii se adună în jurul aceleaşi mese din casa părintească.

Iar al cincilea cel mai bun lucru de pe pământ ar trebui să fie faptul să ştim să-i apreciem cât timp îi avem lângă noi…

The Conversation

Omul invizibil există. Şi mai mult decât atât îl putem vedea dacă ne-am uita mai atent la omul cu cască în ureche care pare să ne urmarească…sau poate la homless-ul de pe bancă…sau poate la domnul la costum cu servieta în brațe…sau poate la muncitorul care sapă un șanț chiar lânga banca ta…

Regizat de Francis Ford Coppola în anul 1974, The Conversation îl prezintă pe Harry Caul un expert național în supraveghere care este angajat de către directorul unei companii importante  pentru a-i înregistra convorbirile a doi angajați ai acestuia. Cu câțiva ani în urmă, munca lui Harry a dus la uciderea a trei oameni, iar Harry are bănuiala că acum acest lucru se poate întampla din nou.

The Conversation este atât de simplu și totuși atît de complicat. Practic constă dintr-o singură scenă. O scenă magnet de care se lipesc rând pe rând și celelalte pentru a reda o imagine completă la final. Dar oare imaginea completă de la final chiar este completă? Harry Caul este omul invizibil și paranoic. Omul care nu are nimic. Nici trecut – pentru că vrea să-l uite, nici prezent – pentru că nu-i este frică de moarte dar nici viitor – pentru că nu vrea să câştige nimic. Şi totuşi, el n-ar exista fară sunetul tânguitor al saxofonului.

Harry Caul ascultă dar nu vrea să fie ascultat. El vede dar nu vrea să fie văzut. El este omul din umbră care nu are nicio sfoară în mână. Sau cel puţin aşa credea…

Coppola reuşeşte să-ţi transmită fiecare emoţie care trece prin sufletul lui Caul (în cazul în care Harry ar avea aşa ceva). Frontul pe care Harry luptă este doar interior, exteriorul pentru el fiind ceva inexistent. Iar din această lupta învingător iese saxofonul pentru că muzica este singurul lucru sacru de pe pământ…

Papillon

Propun un exerciţiu de imaginaţie. Ce aţi alege între o insulă tropicală, un paradis verde în care se găsesc de toate şi o carceră întunecoasă de trei pe trei metrii în care nu ai voie să vorbeşti? Pentru Henri Charriere niciuna dintre aceste variante nu ar însemna libertatea.

Condamnat pe nedrept, sau cel puţin aşa susţine el, pentru crimă, Papillon este trimis în Guyana Franceză pentru a-şi ispăşi sentinţa – viaţa. Din momentul în care este închis şi aşteaptă să fie dus în Guiana singurul gând care-l ţine în viaţă este evadarea. Iar de aici cartea devine excepţională chiar şi aşa, scrisă de un puşcăriaş fară un prea mare simţ al esteticului. Filmul lui Franklin J. Schaffner, bazat pe carte, cu Steve McQueen şi  Dustin Hoffman în rolurile principale nu reuşeşte să se ridice la nivelul cărţii, deşi şi acesta este cutremurător.

Este o căldura insuportabilă, este întuneric beznă chiar şi ziua în amiaza mare, eşti într-o cuşcă de trei pe trei metrii cu gratiile deasupra pe unde se plimbă gardienii, miriapozii cad pe tine iar dacă îi înlături cu mişcări bruşte te înţeapă iar durerea este groaznică. Primeşti mâncare de trei ori pe zi dar suficientă pentru a suparavieţui doar un animal mic cu ea şi mai presus de toate nu ai voie să vorbeşti. Dacă scoţi un sunet raţia de mâncare se va înjumătăţi. Toate astea se întâmplă în acea insulă – paradis tropical despre care vorbeam la început. De aici nu ai cum să evadezi. De aici nu prea ai cum să ieşi întreg. Şi totuşi Papillon a reuşit. Un-doi-trei-patru-cinci-întoarcere. Un-doi-trei-patru-cinci-întoarcere. Un-doi-trei-patru-cinci-întoarcere… La infinit.

Cartea este mult mai „frumoasă” în imaginile terifiante decât filmul. În plus, în carte sunt mai multe detalii despre numeroasele evadări sau tentative de evadare ale lui Papillon. De exemplu, evadarea care-l duce la indienii din Pensinusla Goajira din Columbia este prima, pe când în film este pe la sfârşit. Louis Dega, în carte, nu joacă un rol foarte important pe când în film este prietenul cel mai bun al lui Papi. În film, Papillon nu este ajutat de prea multă lume în încercările lui de evadare pe când în carte toată lumea încearcă să-l ajute. Şi totuşi nimic din aceste detalii nu sunt foarte importante. Evadările, da! Primul cuvânt pe care Papillon îl învaţă în spaniolă este fugarse (nu cred că mai este nevoie să-l traduc). Primul lucru pe care-l face când ajunge în închisoarea din Columbia este să plănuiască o evadare. Primul lucru pe care-l face cînd ajunge înapoi pe Insulele Salvării (ciudat nume pentru locul unei închisori groaznice), este să plănuiască o evadare. Chiar se preface nebun pentru a fi internat în azil de unde se evadează mai uşor. Singura şansă de evadare a rămas Insula Diavolului. Şi Lisette…

Henri Charriere şi-a scris povestea mai frumos şi cu mai mult talent decât un scriitor premiat. Pur şi simplu ţi se interzice să laşi cartea din mână. Din momentul când faci o asemenea faptă nesăbuită ţi se înjumătăţeşte raţia de mâncare. Când citeşti eşti acolo… trebuie fii atent la ceilalţi deţinuţi să nu te omoare, trebuie să-i ceri gardianului voie să te duci la toaletă, trebuie să fii cuminte şi să munceşti mult în cele mai ale dracu condiţii şi mai presus de toate, TREBUIE să evadezi. Henri Charriere nu ar fi trebuit să se oprească din scris. La finalul cărţii toate celulele libere din corpul tău strigă… „Nuuu! Nu te opri! Mai povesteşte! Mai vreau, mai vreau…”

Reabilitarea unui om nu se face prin anii grei de temniţă. La fel cum libertatea nu înseamnă să nu ai lanţuri la mâini. Totul ţine de spirit. Iar un spirit liber nu poate fi încătuşat, ameninţat cu moartea sau speriat de rechinii din ocean…

The Man from Earth

Motto: “Don’t you know there’s no devil, there’s just God when he’s drunk”

Trăim oare în lumea iluziilor? Suntem oare doar nişte telespectatori la marele număr de magie care se numeşte lumea? Oamenii de ştiinţă încă se mai ceartă dacă aspirina este bună sau nu, nu mai zic de Teoria lui Darwin. Totul este încă neclar şi nimeni nu deţine adevărul absolut. În acest caz, putem să-l credem pe John Oldman?

Filmul The Man From Earth, regizat de Richard Schenkman în 2007 spune povestea extrem de simplă şi totuşi extrem, extrem de complicată a profesorului John Oldman, un om de ştiinţă ce convoacă un grup de asociaţi la un experiment şi îi uimeşte cu o descoperire fantastică: el nu este un om obişnuit, ci un nemuritor cu o vârstă de 14.000 de ani, care a supravieţuit secolelor de evoluţie din cro-magnon şi până în prezent. În orele ce urmează, afirmaţia zguduitoare a profesorului Oldman despre sine însuşi îi provoaca pe cei prezenti la nivel spiritual, ştiinţific şi istoric. Dar ce este mai incredibil abia urmează – un adevar şi mai uimitor…

Auditoriul profesorului Oldman este unul perfect. Oameni de ştiinţă, profesori universitari în istorie, antropologie, biologie, psihologie chiar si o expertă în Biblie si binenţeles un neofit al cărui rol se va dovedi crucial in confirmarea sau infirmarea spuselor lui John. Antropologul spune că este imposibil să confirmi sau să infirmi o asemenea poveste. Biologul înclină spre a crede aducând argumentul că organele interne ale omului se regenerează după un anumit ciclu cu condiţia să trăieşti doar cu aer, apă si mancare naturală. Istoricul este sceptic. Aceste informaţii se pot lua de oriunde, din orice manual. Psihologul îl crede nebun. Iar omul Domnului din încăpere este pur şi simplu oripilat de cele auzite.

Miza spuselor lui Oldman nu este dacă este adevărat, ci dacă este posibil ca un om să trăiască 14 000 de ani. Aici nu se pune în discuţie evoluţia pentru că asta este deja un fapt dovedit. Omul chiar a evoluat psihic, fizic, spiritual şi tehnologic faţă de acum 14 000 de ani. Este posibil ca un om să trăiască 14 000 de ani şi să ştie că s-a născut in cro-magnon doar după ce a citit studiile recente şi istoriile cercetătorilor? Filmul însă nu răspunde la întrebarea asta, argumentele oamenilor de ştiinţă din cameră fiind de multe ori slabe sau inexistente.

The Man from Earth este fără îndoială filmul dezbatere care îţi deschide rând pe rând uşile tuturor iluziilor adevărate impregnate adânc in conştiinţa colectivă şi dă cu ele de perete până când cade clanţa şi in niciun caz nu mai poţi închide uşa. Dar mai ales loveşte adânc în „iluzia” religiei. John Oldman a fost Isus. La 500 de ani după ce a învăţat cot la cot cu Buddha, a mers în Orientul Apropiat unde a propăvăduit învăţăturile lui Buddha dar puţin modificate. Adevăr sau minciună? Până la urma Biblia este doar o carte de istorie formată după multe Sinoade la vreo 600 de ani după naşterea lui Isus. Iar conceptele creştinismului de bunătate, pace si ajutor parcă seamană cu aceleaşi concepte din budism. Şi totuşi, adevăr sau minciună? „And that’s what I taught, but a talking snake made a lady eat an apple, so we’re screwed.” John Oldman despre creştinsim şi Biblie.

The Man from Earth este totuşi doar un film. Nimic din ce se spune acolo nu are cum să fie adevărat. Sunt doar nişte supoziţii ale unor scenarişti bolnavi. Supoziţii bine documentate ce-i drept dar tot supoziţii rămân. Dar, totuşi, se cere o întrebare: dacă nimeni nu ştie ce şi cum concret şi corect despre viaţă, lume şi om, atunci, orice este posibil?