Joyeux Noel

Nu cred că mai pot adăuga altceva mai mult decât transmite titlul. Joyeux Noel. Film regizat de Christian Carion în anul 2005.

Filmul este inspirat dupa o poveste adevărată, care s-a petrecut în Ajunul Crăciunului în 1914, în timpul Primului Război Mondial în multe locuri diferite de-a lungul liniei frontului. Când a izbucnit războiul în vara lui 1914, a luat prin surprindere milioane de bărbaţi şi i-a aruncat în vârtejul lui. A venit Crăciunul, cu zăpadă, şi o mulţime de familii şi soldaţi s-au reunit. Dar surpriza vine din inimile generoase care stau în tranşeele franceze, scoţiene sau germane. În acea noapte, un eveniment extraordinar va schimba destinul a patru personaje: un preot scoţian, un locotenent francez un tenor german deosebit şi iubita acestuia şi partenera de scenă, o minunată soprana daneză. Ei se vor afla în miezul unei fraternizări fără precedent între trupele germane, britanice şi franceze. În acel Ajun de Craciun inimaginabilul s-a întâmplat: armele au fost lăsate în tranşee şi s-au făcut paşi către “inamici” pentru a le strânge mâinile, a schimba ţigări sau câte o bucăţică de ciocolata şi a-şi ura unul altuia “Crăciun Fericit!”…

Chirstian Carion a reuşit să facă din Joyeux Noel un film cu adevărat cutremurător. Nu lipsesc scenele de război în care oamneii sunt măcelăriţi pur şi simplu dar nici scene de trandeţe şi bucurie a soldaţilor. Însă scena memorabilă a filmului rămâne cea de început în care sunt prezentaţi trei copii de naţionalităţi diferite, franceză, germana şi engleză care îşi ţin discursul de loialitate faţă de ţară şi în care jură moarte duşmanilor. Moarte care vine în tranşeele primului război mondial. Însă totul se schimbă în seara Crăciunului.

Joyeux Noel este o îmbinare spectaculoasă între magia Crăciunului şi manifestarea iubirii în diferite circumstanţe…Ce dacă e război? Natura omului de a-şi manifesta iubirea este prezentă şi aici şi poate e bine de ştiut că războiul poate fi privit puţin altfel….nu numai cum ne-au învăţat vechii noştri istorici: sânge şi cruci peste tot. Totuşi Joyeux Noel este şi o pledoarie pentru multiculturalitate: scoţienii, germanii şi francezii făcând schimb de obiecte personale şi de tradiţii totul culminând cu împrietenirea tuturor şi non-combatul ulterior.

Love Actually

Ce aţi face dacă aţi fi puşi să alegeţi între o valiză plină cu euro şi dragostea vieţii voastre? Nu răspund eu la această întrebare ci filmul Love Actually regizat de Richard Curtis în 2003.

Regizorul filmului Richard Curtis declară: „Opinia generală tinde să fie că lumea în care trăim este guvernată de răutate şi lăcomie, dar eu nu sunt de acord pentru că mie mi se pare că dragostea este peste tot”. De la noul Prim Ministru burlac şi arătos care se îndrăgosteşte la câteva minute de la instalarea sa în Downing Street nr. 10 de drăgălaşa tânără angajată să asigure protocolul… La un scriitor ce evadează din Londra în Sudul Franţei pentru a-şi îngriji inima rănită şi care găseşte dragostea în lac… De la o soţie şi mamă care crede că soţul ei o înşală. La o proaspătă mireasă care nu înţelege distanţa păstrată de cel mai bun prieten al soţului ei… De la un şcolar ce caută să atragă atenţia celei mai intangibile fete din şcoală… La un tată vitreg văduv caută punţi de legătura cu fiul său vitreg… De la o fată bătrână americană ce nu poate începe o relaţie cu un coleg de serviciu pe care îl iubeşte în taină… La un bătrân rock star, genul „văzut tot, îmi amintesc foarte puţin” ce încearcă să-şi relanseze cariera cu o melodie reluată, dar uşor schimbată ca text… Dragostea crează un haos pentru toţi cei de mai sus.  Aceste evenimente se petrec în Londra în perioada Crăciunului şi sunt spuse şi filmate cu mult umor şi romantism şi cu acel dulce amar pe care-l trăiesc toţi cei norocoşi sau ghinionişti atunci când sunt sub vraja dragostei.

Cu glume puţin cam englezeşti, cu un maestru al ăăăă-urilor şi al hm-urilor, şi aici mă refer la Hugh Grant, cu unele scene care te înlăcrimează, cu o distribuţie reuşită cu nume mari filmul Love Actually merită văzut în perioada Craciunului. Şi aici este problema lui. Căci Love Actually este un film all-season long pentru că şi dragostea este all-season long indiferent dacă iese cu inima frântă sau nu.

Doi. Aceasta este idea de bază a filmului lui Richard Curtis. Doi înseamnă dragoste indiferent dacă sunt rude sau nu. Şi tot în doi se pot traversa problemele mult mai uşor. Fie că recunoaştem  sau nu avem nevoie de ajutor celui de lângă noi. Chiar dacă nu este fizic lângă noi este acolo unde contează, în sufletul nostru. Fie că este un prieten, o rudă, un străin fie că este greu, fie că este uşor, fie că plângem sau fie că râdem în doi întotdeauna…

Ostrov

Am mai discutat despre iertare și când am abordat filmul Levity şi iată că revenim. Putem ierta pe cineva care ne greşeşte? Dar ne putem ierta pe noi înşine atunci când greşim faţă de cineva? Greu se află răspunsul la aceste întrebări. Filmul Ostrov regizat de Pavel Lunghin în 2006 încearcă timid să răspundă la aceste întrebări.

1942. În timpul războiului, marinarul Anatoli şi căpitanul Tihon sunt surprinşi în cursul nopţii de soldaţi nemţi în timp ce încarcă nişte cărbune. Pentru a-i cruţa viaţa, naziştii îi cer lui Anatoli să-l împuşte pe Tihon. Acesta se agaţă disperat de viaţă şi îşi împuşcă colegul care cade în apă.

Dupa 34 de ani îl găsim pe Anatoli la mănăstire unde se face util servind drept fochist. Este urmarit în continuare de trădarea şi crima săvârşită în tinereţe pentru care se căieşte rugându-se în singuratatea ostrovului său. Ciudăţenia caracterului său atrage atenţia călugărilor care nu-l înţeleg dar îi tolerează excentricităţile. Ei nu ştiu că părintele Anatoli a dezvoltat darul clarviziunii şi că oamenii vin la el pentru rezolvarea problemelor lor. Unul dintre aceştia este un amiral însoţit de fiica sa bolnavă. Amiralul se dovedeşte a fi Tihon care a supravieţuit împuşcăturii şi a învăţat să-l ierte pe Anatoli.

Filmul Ostrov pare un documentar făcut pentru Discovery Channel. Imagini perfecte ale pustiului siberian şi sunet de apă cristalină, totul îndemnându-te la linişte şi pace sufletească. Numai că sufletul este cel ce mocneşte în acest film. Sufletul şi cărbunii aruncaţi în sobă de Anatoli. Rugăciunile disperate pentru iertare, actele lui de nebunie toate contribuie la „nebunie”. O „nebunie” hamletiană aş spune, actul necesar salvării lui. Nebunia şi iertarea. Anatoli trăieşte pentru iertare. Şi faptul că tot cărbuni împinge în sobă ca pe vremea războiului semnifcă încercarea lui de retrăire a acelor momente şi de refacere a greşelii grave săvârşite. Neavând pace-n suflet, reuşeşte – prin puterea rugăciunii neîncetate – să dăruiască pace altora, care-l vizitează din depărtări şi văd în el un făcător de minuni. Dăruind altora ceea ce el nu are, va dobândi până la urmă şi el pacea lăuntrică, după întâlnirea neaşteptată cu cel pe care credea că l-a ucis.

Ostrov este o pledoarie pentru puritate sufletească. Un film despre lucrurile simple dar cu adevărat importante. Un film ce se poate considera educativ din punct de vedere religios. Un film despre unele subiecte tabu în Biserică cum ar fi avortul, exorcizarea, despătimirea sau moartea. Un film care ne arată că iertarea nu este numai a lui Dumnezeu ci şi a oamenilor.

Lecţia de Acustică

Azi avem dedicații pentru poporul român

P.S. Nu am niciunul dar îmi place idea de P.S.

Lecţia de Rockăreală

Am revenit cu dedicaţiile pentru aleşii şi nealeşii neamului

P.S. Cine a rezistat pe Sepultura şi Arch Enemy şi nu m-a înjurat şi blestemat îi recomand şi Behemoth

Lecţia de Psihedelică

Pentru aleşii şi pentru nealeşii neamului…

P.S. INXS şi Nina Simone nu prea au ce căuta într-o lista despre psihedelică dar în situaţia maro de azi merg…

Videodrome

Locuim în televizor sau televizorul locuieşte în noi? Oare există răspunsul la întrebarea asta? Am putea să trăim fără cutia neagră din colţ? Şi dacă da cum am putea să fim independeţi de ea? Despre sinsistra cutie din colţ numită generic televizor se vorbeşte in filmul lui David Cronenberg, Videodrome, regizat in 1983.

Videodrome  este povestea lui Max Renn, director al unui mic canal de televiyiune: Civic TV. Postul de televiziune e specializat în difuzarea programelor ce merg de la  pornografia soft la violenţa hard. Aceste programe sunt adaptate la aşteptările telespectatorilor. Videodrome este numele unui program în sine, piratat de un asistent al lui Max Renn, fară intrigă, fără personaje, doar tortură şi crimă. În urma vizionarii show-urilor, începe să aibă halucinatii erotico-sângeroase, iar realitatea se îngemănează cu ficţiunea tot mai des. Acest invadator ia forma unui program tv pentru a seduce şi a controla telespectatorii.

Cronenberg face din Videodrome un film în care se prezintă un coşmar despre o lume în care imaginile video pot controla şi altera exsitenţa umană. Distrubuţia filmului nu prea este importantă deşi James Woods reuşeşte unul dintre cele mai bune roluri ale sale iar Deborah Harry se face cunoscută şi ca actriţă în afară de cântăreaţă. Totuşi, ceea ce este bun la Videodrome este scenariul. Unul foarte inovator pentru 1983, probabil mult mai inovator decât posibilităţile tehnologice ale perioadei.

Videodrome este povestea unui corp uman care se transformă, mai mult decât şi nu aşa cum fusese prevăzut, pentru a scăpa de sub controlul televizorului. Videodrome este povestea noastră. Cea a creierului uman supus unui televizor care, prin programele sale de tip reality-tv, îl modifică din interor, făcându-l diponibil. Disponibil pentru orice. Şi de aici şi controlabil. Acum, ce e de făcut în legătură cu sinistra cutie din colţul camerei: să ne întrecem cu ea ca Peter Finch din Network, să o lovim cu piciorul ca Travis Bickle sau să tragem în ea cu arma ca Elvis?

Faţa Cărţii

Sau Facebook. Cum vreţi să-i spuneţi. Cert este faptul că am ajuns şi pe acolo. Şi dacă din întâmplare apăsaţi pe acolo daţi un semn de viaţă ceva, orice.

Vă mulţumesc anticipat pentru timpul acordat

P.S: E prea bună piesa

Mr. Jones

Haideţi să învăţăm să zburam. Dar, poate vă întrebaţi de ce să zburam? Ca să ne simţim liberi este răspunsul. Şi zborul poate fi de mai mult feluri. Unul dintre tipurile de zbor este prezent în filmul Mr Jones – Domnul Jones regizat de Mike Figgis în 1993.

Mr. Jones este povestea de dragoste dintre un maniaco-depresiv şi psihiatra în ingrijirea căreia se află. O dragoste interzisă, căci este împotriva codului etic medical ca doctorul să transforme un caz într-o problemă personală. Dar ce te faci când bolnavul e seducător şi mai mult, irezistibil… Ea este medic psihiatru – inteligentă, devotată profesiei, respectată, dar în ciuda pregatirii ei descoperă că nu-i poate face faţă lui – impulsiv, incredibil de sensibil, irezistibil – care îi citeşte în suflet, o intrigă, o provoacă. Dragostea care până la urmă se înfiripă între cei doi nu este lipsită de pericole. Ea încalcă juramantul hipocratic şi îşi riscă astfel cariera, el riscă să devină un oarecare fără creativitatea care îi însoţeşte crizele de depresie.

Mike Figgis a făcut din Mr Jones un film emoţionant în care Richard Gere reuşeşte unul din cele mai bune roluri din carieră. Nebunul  perfect. Nebunul cu acte în regulă. Însă un nebun care e în stare să perceapă cele subtile schimbări ale sufletului şi să îneleagă care este mare chestie cu viaţa şi anume ZBORUL…

Poate vă întrebaţi care e treaba cu zborul. Însă această temă, a zborului, semnifică dorinţe sau temeri legate de putere. A fi deasupra tuturor, într-un spaţiu deschis, reprezintă nevoia de a te ridica mai presus de problemele mărunte ale vieţii şi de rutina cotidiană. De asemenea, zborul apărut în vis poate semnifica nevoia de a te exprima liber şi de a te manifesta neîngrădit, în special dacă în viaţa de zi cu zi nu te bucuri de aceasta libertate. Exact situaţia în care este Domnul Jones. În această viaţă avem parte de mimare, mimare a spiritului, mimare a distracţiei, mimare a vieţii. Mimăm chiar şi libertatea. Prin zbor scăpăm. Dar oare cine ne va învăţa să zburăm? Şi, dacă zburăm, vom fi priviţi ca nebuni?

The Boondock Saints

Ce aţi face dacă cineva drag ar fi batut, batjocorit sau chiar omorât de cineva? Aţi căuta răzbunarea proprie sau aţi aştepa justiţia să-şi facă datoria? Dar ce aţi face dacă vi s-ar cere taxe de protecţie pentru a desfaşura o afecere mică în cartier? Ce aţi face dacă ar veni “băieţii şmecheri” peste voi in case sau v-ar lua la bataie pe stradă pentru un fleac? V-aţi răzbuna? Sau nu? Dar dacă actul de răzbunare ar fi înfăptuit de altcineva? V-aţi bucura că aţi scăpat de elemetele “rele”ale societăţii? Filmul The Boondock Saints regizat de Troy Duffy în 1999 prezintă situaţiile ipotetice enunţate mai sus.

Filmul Boondock Saints – Răzbunarea Gemenilor prezintă povestea a doi gemeni irlandezi Connor şi Murphy McManus care decid să ucidă toţi mafioţii din oraş, în numele dreptăţii, pentru a asigura o viaţa mai bună locuitorilor din Boston. Opinia publică nu-i blamează, ba mai mult îi numeşte sfinţi. Bineînţeles că mafioţii se simt ameninţaţi de cei doi şi încearcă să-i oprească prin toate mijloacele posibile. Ei îl cheamă în ajutor pe Il Duce, un asasin faimos care îi pune la grea incercare pe gemeni.Pe urmele lor mai este şi agentul FBI, Paul Smecker care se pare, are o capacitate extraordinară de a citi locul crimelor. El este tot mai aproape de a-i prinde pe cei doi însa ceva îl opreşte.

The Boondock Saints nu cred că se poate încadra în vreo categorie a filmelor. Este şi acţiune şi thriller şi comedie şi film noir. De orice fel ar fi rămâne totuşi un film de văzut. Scenele de acţiune sunt filmate exemplar pentru un film făcut în 1999, cu efecte special puţine însă credibile, The Boondock Saints ar rivaliza cu foarte multe filme turnate în 2009. Memorabil este şi modul în care se reconstituie ce s-a întâmplat cu câteva ore în acele locuri. Dacă scenele şi modul în care sunt filmate şi redate în film ne aduc aminte de Tarantino şi de al său film noir, dialogurile ne aduc aminte de Guy Richie şi de al său umor englezesc.

„Ştii ce e ciudat? Oameni decenţi care vin acasă la familile lor iubitoare şi văd la televizor violatori, criminali şi pedofili care ies din închisoare… Mafioţi care sunt prinşi cu 20 de kilograme de cocaină şi scapă pe cauţiune în aceeaşi zi…Şi toată lumea gândeşte la fel… De ce nu s-ar duce cineva şi i-ar omorî pe nenorociţii aia… Recunoaşte acum… Chiar şi tu te-ai gandit…” Aceasta este motivaţia fraţilor pentru crimele împotriva mafiei. Din punct de vedere religios nu exista bine făcut prin rău. Însă noi trăim într-un stat laic…Şi bineînţeles filmele sunt „ficţiune”…